LEGEA AUDIOVIZUALULUI - CALUL TROIAN PRIN CARE CNA INTRĂ ÎN INTERNET? Aventurile directivei în ţara posibilităţilor sau definiţia la purtător: "ce este calul, vede oricine"

Avem în actualitate o dispută explozivă în jurul unui proiect de lege prin care Directiva serviciilor media audiovizuale ar trebui transpusă în Legea audiovizualului, proiect aflat acum în dezbatere in parlament, cu termen de adoptare în februarie 2022, care ar putea fi dezamorsată dacă s-ar înţelege, cu instrumentele pe care le pune la dispoziţie inteligenţa umană şi nu prostia, o simplă definiţie.

Invoc aici o istorie la care se referă avocatul general Maciej Szpunar într-un caz aflat în 2015 pe agenda Curţii Europene de Justiţie (Cauza C-347/14 New Media Online GmbH), unde se discută o definiţie dată în Directiva serviciilor media audiovizuale.

Domnul Szpunar evocă una din definiţiile cuprinse în prima enciclopedie poloneză (din secolul XVIII), unde, când se ajungea la definiţia calului, definiţia dată era, pur şi simplu: "Ce este calul, vede oricine". La fel, spune avocatul general, ce înseamnă un serviciu media audiovizual ar trebui să ştie oricine.

Dar nu e aşa. Dacă toată lumea ştie ce este un cal, puţini ştiu ce este un serviciu media audiovizual. Şi mă refer mai jos la câteva persoane care nu au, în mod spontan, "viziunea calului."

Astfel: astă primăvară circula un răcnet de alarmă"A venit şi momentul castrării fizice a presei. Înapoi în comunism!"(Cozmin Guşă). Am scris atunci arătând că nu era decât un caz impudic de exhbiţionism al lipsei de informare cuplată cu efuziuni "psihanalitice".

Era vorba atunci, ca şi azi, de proiectul Legii audiovizualului care urma să transpună, cu mare întârziere şi astă primăvară, ca şi acum, directiva serviciilor media audiovizuale din 2018, care trebuia transpusă până în septembrie 2020. Apărând atunci proiectul de lege al ministerului culturii, promiteam că voi vorbi şi despre defectele lui. Iată că a venit vremea: proiectul a trecut de camera Deputaţilor şi se află pe ultima sută de metri în senat.

În plus, cu puţin timp în urmă apare şi lanterna SRS care semnalizează în cod Morse punct/linie/punct "SOS presa în pericol de moarte!"(Ia pastila SRS!, episodul. 366). Tot atunci, un lider sindical neinvitat la banchetul de dezbatere asupra Legii audiovizualului, are sinestezii neclare cum că ar fi vorba de cenzură.

E nevoie deci de clarificări, dar desigur nu de dragul celor de mai sus.

Este clar ce vrea directiva şi ce face proiectul de lege: extind obiectul de reglementare al Legii audiovizualului de la televiziune si video la cerere (Netflix) către platformele de partajare a conţinutului audiovizual (Youtube,Tik Tok, Instagram, Facebook, etc).

Întrebarea care a stârnit adrenalina este: dă legea audiovizualului ediţiile electronice ale ziarelor pe mâna CNA- ului sau nu?

Ca să se excludă această viziune "apocaliptică", se citează un considerent din directivă, care spune: "Domeniul de aplicare al prezentei directive nu ar trebui să includă versiunile electronice ale ziarelor şi revistelor."

Aici însă apare o capcană pe care o întinde Comisia Europeană, pentru ca uneori să cadă şi ea însăşi în ea.

La Uniunea Europeană există practica stupidă de a prefaţa textul directivelor cu considerente redactate într-un limbaj de lemn care explică ce nu ar trebui să facă directiva şi mai puţin ce face ea atunci când face. Comisia europeană pare să prefere în considerente mai degrabă o mistică apofatică a directivelor.

Problema este că, în decursul timpului, din 1989, când a apărut aşa numita "directivă a televiziunii fără frontiere" şi până astăzi, când avem deja mai multe variante succesive a ceea ce se numeşte acum "directiva serviciilor media audiovizuale", textul directivei a suferit modificări care au fost ulterior aranjate în varianta "la zi" a Directivei, prin aşa numita formă "codificată" (consolidată), a acesteia.

Dar, surpriză, considerentele din forma codificată nu urmează riguros dinamica schimbărilor din textul directivei; de exemplu, în considerentele din versiunea consolidată a Directivei din 2010 apare o referire la anunţurile gratuite, referire care nu mai are un corespondent în textul directivei, de unde tema gratuităţii a dispărut, dat fiind că s-a renunţat la regula ca anunţurile de interes public să fie contorizate pentru limita de 12 minute de publicitate pe oră, dacă nu sunt gratuite.

Tot astfel (şi abia aici ajungem la chestiune), în forma consolidata a directivei din 2018, care dealtfel este disponibilă numai pe site-ul CNA (nu există încă o formă consolidată realizată de Comisia Europeana - în fapt există una care se pretinde a fi, dar de fapt nu e!) apare acea propoziţie magică "Domeniul de aplicare al prezentei directive nu ar trebui să includă versiunile electronice ale ziarelor şi revistelor."

Numai că această propoziţie este de fapt considerentul numărul 28 din forma consolidată a Directivei din 2010 şi nu apare printre considerentele directivei din 2018. La vremea aceea, în 2010, directiva îşi extinsese aplicabilitatea de la televiziune şi către serviciile media la cerere (video on demand de tip Netflix, Amazon Prime, Voyo, Antena Play, etc), fără să atace şi domeniul platformelor de partajare (Youtube,Facebook, etc), aşa cum o face acum.

"Cu toate acestea" (şi preiau aici din argoul limbajului de lemn drag considerentelor din directive) chiar şi atunci, în 2010, se punea întrebarea dacă în Internet găsim ceea ce ar putea să intre sub incidenţa directivei din 2010, adică un program sau un serviciu media audiovizual.

Astfel că în 2015 este nevoie să apară hotărârea Curţii Europene de justiţie care să se pronunţe în această chestiune (Cauza C-347/14 - New Media Online GmbH).

În mod clar, hotărârea Curţii Europene nu exclude, ci confirmă, interpretarea că videoclipurile care pot să apară pe versiunea electronică a unui ziar intră sub incidenţa directivei, dar cu condiţia ca aceste videoclipuri se poată fi disociate de conţinutul editorial al ziarului şi să reprezinte un conţinut si o funcţie autonome. "Dacă, în schimb, serviciul în cauză rezultă a fi accesoriul indisociabil al activităţii jurnalistice a acestui editor, în special datorită legăturilor pe care oferta audiovizuală le prezintă cu oferta textuală, el nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive."

Deşi această hotărâre a fost pronunţată în contextul în care nu se vorbea despre platformele de partajare, ci doar despre un conţinut audiovizual de tipul celui care apare în televiziune sau în video la cerere, ea a fost integrată în mod epigonic în varianta din 2018 a Directivei serviciilor media audiovizuale care, cum am spus, îşi adaugă ca obiect de reglementare, în plus faţă de televiziune şi video on demand, şi platformele de partajare (Youtube,Tik Tok, Instagram, Facebook, etc)

Pe scurt, directiva 2018 include ca obiect de reglementare şi videoclipurile care apar pe site-urile unde este postată versiunea electronică a ziarelor (evident, chiar şi în cazul în care acestea nu au şi o versiune print), cu condiţia, exprimată în considerentul 3, şi preluată din acea hotărâre a Curţii din 2015, ca aceste videoclipuri să nu aibă legătură directă editorială cu conţinutul ziarului şi să fie autonome.

Desigur, pare că nu a fost o problemă pentru Comisia europeană şi pentru Parlamentul European să preia logica Curţii europene din 2015, care era fixată pe conceptul de videoclip, şi s-o transleze către conceptul de "platformă de partajare", pentru a încerca să trateze drept similare unor platforme de partajare aceste videoclipuri autonome care ar putea să apară pe varianta de Internet a ziarelor.

Desigur, ar fi prea mult să tratăm aici şi problema dacă proiectul de lege care se află la Senat atacă şi versiunile electronice ale ziarelor, aşa cum (am arătat deja) directiva o face, pentru simplul motiv că directiva dă oricum cale liberă legii în această direcţie, obligând-o să o facă.

Las cititorilor tentaţia de a descoperi singuri dacă acest lucru se întâmplă sau nu, studiind cu creionul în mâna şi cu comprese pe frunte aventurile din România ale directivei, în proiectul de lege. In lipsă de comprese, se poate folosi masca, în combinaţie cu vaccinul.

În plus, nu pot da un exemplu de ediţie electronică a unui ziar din România care să conţină şi astfel de videoclipuri autonome şi lipsite de legătură cu conţinutul editorial al ziarului, şi care să se înscrie astfel în aria de reglementare a directivei sau a legii audiovizualului. In aceste circumstanţe am putea dormi liniştiţi - ziarele electronice din România nu sunt vizate!

Aş vrea însă să dau satisfacţie şi celor care doresc libertate de expresie nelimitată şi îl citează pe Larry Flynt ca suport dogmatic, semnalând un fapt care nu este observat se pare de nimeni, deşi ar putea fi calificat cu conotaţii din registrul grav.

Din 1989 şi până în 2018 directiva consacrată televiziunilor interzicea difuzarea în televiziune de programe pornografice, introducând acea expresie care spunea că sunt interzise programele care pot afecta "grav" minorii, pornografia fiind enumerată între acestea. Surpriză, versiunea 2018, adica aceea care stă la baza încercării de transpunere aflate acum în parlamentul României, referirea la "grav" şi la "pornografie", în contextul interdicţiei, dispare, ceea ce înseamnă că programele pornografice a putea fi difuzate în televiziune, desigur doar cu unele restricţii de acces la vizionare pentru minori.

Văd aici o contradicţie serioasă cu motivaţia care a condus la revizuirea din 2018 a acestei directive, anume aceea care a fost valabilă şi la revizia din 2007/10, respectiv necesitatea declarată de Comisia europeană de oferi televiziunilor, în calitatea lor de mediu de comunicare reglementat şi sigur, un suport suplimentar pentru a putea face faţă din punct de vedere financiar competiţiei pe care a adus-o internetul, un mediu către care au fost dirijate din ce în ce mai multe resurse de finanţare prin publicitate, în trecut rezervate televiziunii. Suportul s-a materializat pe de o parte prin relaxarea regulilor de transmitere a publicităţii în televiziune şi pe de altă parte prin impunerea de obligaţii privind respectarea anumitor reguli în sarcina concurenţei care operează cu conţinut audiovizual pe internet.

Dar a aduce acum o relaxare pentru programele care afectează grav minorii înseamnă nu numai a submina media generala a calităţii în domeniul televiziunii, dar şi a reduce accesul la resurse financiare pentru televiziunile reglementate după regulile de până acum, în condiţiile în care o parte din audienţa lor ar putea migra către acest tip de programe. De notat că România poate opta pentru a nu transpune relaxarea in cauză...

Cine pretinde însă că este interesat de libertatea presei audiovizuale ar fi trebuit să remarce în proiectul de lege o construcţie grotescă prin care un articol al directivei este întors pe dos, împotriva directivei şi a libertăţii editoriale a televiziunilor din România.

Este vorba de un articol al directivei care oferă avantaje programelor tv, propunând statelor membre să ia "măsuri pentru a asigura vizibilitatea programelor audiovizuale de interes general", dar care, în proiectul de lege, aşa cum a fost el propus de Ministerul culturii pe vremea când ministru era acum fost-ministrul Bogdan Gheorghiu, este transformat într-un articol care, dimpotrivă, impune obligaţii inacceptabile programelor tv.

Oare de ce numai în Romania pot exista persoane aflate în poziţia de a legifera care citesc pe dos un text de directivă? Nicăieri in Europa nu s-a întâmplat ceva similar: transpunerea acestui articol de directivă s-a realizat, acolo unde el a fost transpus, prin oferirea de avantaje, nu prin impunerea de obligaţii. De exemplu, în Portugalia, programele tv de interes public beneficiază de garanţia dată de lege că vor fi retrasmise în reţelele de cablu.

Amendamentul din proiectul de lege, care întoarce pe dos textul directivei introduce, dimpotrivă, nu facilităţi, ci obligaţii, ceea ce afectează grav independenţa editorială a televiziunilor si a radiourilor, în contradicţie cu dispoziţia existentă în art 6 al legii audiovizualului, care interzice ingerinţele autorităţilor in conţinutul serviciilor media. Amendamentul ar obliga televiziunile, dar şi radiourile, să difuzeze anunţurile oficiale ale instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv pe cele care vizează simpla informare.

E greu să ne imaginăm cum ar arăta programele de televiziune şi radio dacă s-ar introduce această obligaţie, în condiţiile în care există mii de autorităţi şi de instituţii publice amatoare să îşi vadă anunţurile informative, nu doar la avizierul de la poarta instituţiei, ci şi în programele de televiziune. Pe lista oficială a instituţiilor si a autorităţilor publice prezentată de guvern pe site-ul "data.gov.ro" apar 4357 de instituţii si autorităţi!

Aceste programe sufocate de anunţuri ale autorităţilor ar deveni o teroare pentru telespectatori, iar televiziunile şi-ar pierde finanţarea din publicitate. Cum e posibil să-şi imagineze cineva că un investitor din zona audiovizualului, care are ca obiectiv să realizeze venituri oferind programe care sa atragă publicul, ar accepta ca investiţia sa să se consume pe difuzarea de anunţuri ale autorităţilor pe care publicul nu le preferă şi nici nu le caută.

Din fericire, în parlament s-a pus în discuţie prevederea care ar institui această obligaţie, printr-un amendament de respingere depus de domnul deputat Szabo Odon. Aşteptăm decizia finală în comisia de cultură de la Senat.

În ce priveşte obligaţiile televiziunilor si radiourilor de difuzare a anunţurilor autorităţilor publice in situaţii de urgenţă, stare de asediu sau de necesitate, acestea sunt deja reglementate prin art 17 din legea audiovizualului şi prin OUG 1/1999, în mod justificat şi rezonabil.

Că o definiţie ar trebui să se bazeze, ca la prietenii polonezi din secolul XVIII, pe evidenţa simplă a "calului", ar trebui să rămână un principiu valabil pentru facerea directivelor.

Căci este acum în actualitate o redefinire a acestui concept esenţial în directiva serviciilor media audiovizuale, anume conceptul de "opere europene". Există o obligaţie, impusă de directivă şi acceptată în statele europene, ca jumătate din totalul timpului de transmitere a unor opere audiovizuale să revină operelor europene.

La Parlamentul European circulă însă o încercare de a redefini acest concept, care în prezent include în categoria "opere europene" operele provenite din toate statele Europei. La iniţiativa Franţei se doreşte ca, după ieşirea din Uniune a Marii Britanii, conceptul de opere europene să fie restrâns la acele opere care provin numai din statele membre ale Uniunii Europene.

Ideea a pornit se pare de la producătorii francezi care doresc să excludă din piaţă operele

produse de Marea Britanie. Efectul ar fi însă extins şi la operele produse de exemplu în Turcia,

Serbia, Muntenegru, Elveţia, Albania, Bosnia şi Herzegovina, Moldova, Norvegia, Macedonia, Ucraina.

Consecinţa introducerii unei asemenea definiţii ar fi că devine mult mai greu pentru televiziuni să realizeze acea cotă de peste 50% opere europene obligatorie în programe.

O asemenea soluţie ar trebui considerată ca inacceptabilă pentru că modifică total motivaţia prin care a fost introdusă iniţial aceasta cerinţă, respectiv ca motivaţie de a îndeplini "obiective culturale".

A defini operele europene în cadrul unei abordări cu obiective culturale înseamnă implicit să se ia în considerare identitatea culturală europeana aşa cum se manifestă ea în realitatea întregului continent. Ar fi o lezare a valorilor culturale ale identităţii europene şi o discriminare inacceptabilă să fie excluse de la definirea acestei identităţi culturile care participă mod activ la constituirea ei; este totodată inadmisibil ca un obiectiv cultural să fie înlocuit de un obiectiv de natură comercială. Cum ar arăta identitatea culturală a Europei fără contribuţia a 11 ţări europene? Am mai putea vedea "calul" dintr-o privire?

Directiva are însă o formulare care atenuează efectul acestei reguli: sintagma "acolo unde este posibil". Deşi a fost prezentă legea română, această sintagmă a dispărut subit în 2002. Legiuitorul are acum ocazia să reintroducă acestă sintagmă, cel puţin pentru a proteja televiziunile din România de o posibilă întâlnire frontală cu definiţia operelor europene revizuită.

Marea Britanie a ieşit din Uniune iar alte ţări fac joc de glezne. Cum ar fi fost avem această definiţie pe vremea Comunităţii Economice Europene care reunea doar 6 state?! Un program tv de două ore pe zi ar fi fost suficient...

În România există o apetenţă extraordinară pentru a înţelege lucrurile altfel decât dintr-o perspectivă normală. Dacă primul pas în redactarea unei directive europene s-ar realiza la Bucuresti, ar rezulta un avantaj major: grupul român de lucru ar veni cu propuneri din categoria celor care nu ar trebui să existe în directivă.

Astfel, Comisia Europeana, care are o pasiune de a pune în considerentele directivelor precizări cu privire la ce nu ar trebui să facă directiva, ar avea o plajă mult mai mare de exemplificări.

În felul acesta s-ar elimina toate confuziile ulterioare posibile şi ne-am apropia de o situaţie care ar fi normal să existe într-o societate democratică, în care legea trebuie să poată fi înţeleasă la prima vedere, în paradigma "ce este calul, vede oricine!".