Mai sărac cu o mare prietenie

S-a rupt ceva în mine. Eram legaţi prin acelaşi nume de botez, care parcă ne-acoperea pe-amândoi. Coincidenţa numelor a fost doar un decor. Poate şi o predestinare. Eram un fel de siamezi în gândire, în sistemul de valori şi atitudinea publică, dar atât de diferiţi în instrumentele pe care le aveam fiecare.

Octavian Andronic era inegalabil! De o creativitate infinită, cu un simţ al observaţiei fenomenal, zi de zi transforma te miri ce fapt de viaţă într-un eseu grafic. Peniţa abia dacă-i ţinea ritmul gândului, vedea mereu ielele jucând şi le îmblânzea ţesându-le în linii pe care numai el ştie cum le putea aşterne "din prima" pe hârtie ori pe monitorul tabletei.

Era mereu grăbit, avea un fel de neastâmpăr, privea întotdeauna spre departe, părea conectat tot timpul la ce urmează să facă. Umorul său era doar un vehicul pentru mesaje adesea sarcastice, despre o lume în care ne recunoşteam cu toţii. "Andografiile" sale erau veritabile tablouri ale unei realităţi pe care el ne-o aducea sub priviri la nivel de esenţă.

Talentul uriaş în desen i-a pus oarecum în umbră publicistica, atitudinea civică, vocaţia de "făcător de gazetă". Ando a fost un jurnalist complet, un cetăţean exemplar, un model greu de urmat, un talent imposibil de imitat.

Un creator neobosit, cu o forţă fenomenală de inovare, de sesizare a oricărei particule de minereu ce putea zace ascunsă în munţii de steril ai realităţii. În tăcerile şi zâmbetul său se ascundea agitaţia unui fel de radar pe care se proiectau neîncetat gânduri, variante, ipoteze, idei mereu noi, mereu altele, mereu originale, pe care apoi ni le aducea la lumină într-o cadenţă uimitoare, zi de zi, săptămână de săptămână, ani la rând, decenii în şir.

Un prieten admirabil, un spirit apolinic, un suflet cald, un om generos. Se putea mândri cu cea mai mare bogăţie pe care o poate avea cineva: prietenia unor oameni excepţionali, de mare valoare. Galeria cu prieteni ai lui Ando este un tezaur de spiritualitate greu de reconstituit în dreptul unui singur nume.

Am marea şansă de a-i fi putut spune direct multe dintre aceste gânduri, chiar dacă sub altă formă. M-a privilegiat invitându-mă la vernisajele expoziţiilor sale de creaţii grafice sau la lansarea volumelor de publicistică, astfel încât adesea am putut să spun în public ceea ce simţeam faţă de acest om şi ce gândeam despre creaţia, munca şi talentul său. De aceea, am cumva conştiinţa împăcată că ştie cât de mult l-am admirat, l-am stimat, l-am respectat.

În ultimele zile ale vieţii sale i-am fost alături atât cât vremurile şi regulile ne-au lăsat. Am vorbit cu el în spital, ne-am scris mesaje, am ştiut care-i este suferinţa...Mulţumesc minunaţilor medici, personalităţi de mare valoare umană şi profesională care au răspuns atât de prompt şi de generos apelului meu în această situaţie limită. Nu le pot da numele pentru că nu am acceptul dumnealor, dar îi rog să primească o reverenţă.

Lumea presei este mai pustie, Octavian Andronic nu mai este printre noi, dar rămâne o lumină în sufletul celor pentru care a însemnat ceva.

Adio, prieten drag!...Rămân în suflet cu un gol de necuprins, sunt mai sărac cu o mare prietenie...

PS. Pentru că ştiu bine ce a reprezentat pentru el (chiar şi pentru presa română) momentul respectiv, amintesc că Tavi fost cel care, în 22 decembrie 1989, ora 12, când încă elicopterul nu decolase de pe clădirea fostului CC, a trimis la tipar primul număr al primului ziar liber care se chema chiar aşa, "Libertatea". Acest lucru nu mai interesează, însă, pe nimeni dintre cei care se folosesc în prezent şi de libertate şi "Libertatea".

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România ar putea să instituie un premiu de jurnalism cu numele Octavian Andronic, care să fie acordat anual celui complet tânăr gazetar ori celui mai bun articol dedicat libertăţii presei.