Maşinuţe

Pe vremuri, pe la mijlocul anilor '70, apăruseră în comerţul socialist nişte jucării noi care semănau cu modelele vândute pe piaţa occidentală de Matchbox, celebrele "maşinuţe cu suspensie" admirate de toţi copiii. Versiunea comunistă avea şi ea un fel de suspensie şi costa doar câţiva lei pentru că era făcută din plastic.

Designul acestor maşinute, totuşi, nu era deloc rău. Unul dintre modele avea o formă futuristă, cu unghiuri drepte. Altul avea conturul unei maşini sport, cu o capotă impresionantă, care se termina într-un bot ascuţit, agresiv.

Mult mai târziu am înţeles despre ce era vorba. Cele două jucării, foarte populare, erau nişte biete copii-pirat ale unor forme născocite de designeri celebri din Occident. Maşina angulară era copiată după un model al lui Bertone (Alfa Romeo Carabo). Versiunea sport era, la rândul său, o copie destul de fidelă a unui concept-car britanic (Vauxhall XVR).

Să facem acum un salt conceptual. Atunci când reflectăm asupra unui regim politic, asupra unor procese politice sau asupra unor societăţi întregi, noi folosim modele. Este normal să fie aşa. Apelăm la modele pentru că vrem să avem în minte un fel ţintă asupra căreia să ne concentrăm.

Istoria acestor modele în ştiinţele politice este fascinantă. Analogia dintre corpul politic si corpul omenesc are o vechime apreciabilă. O găsim în lucrarea Policraticus, a lui Ioan de Salisbury, scrisă în jurul anului 1150. În secolul Luminilor este frecvent invocată analogia cu un sistem mecanic. Şcoala de economie austriacă a popularizat, în secolul XX, comparaţia dintre piaţa liberă şi o maşină de calcul.

Să considerăm acum analogia dintre un stat şi un automobil. Ambele sunt produse ale ingeniozităţii şi ale experienţei omeneşti. Avem pe de-o parte inginerul propriu-zis, specialistul în mecanică, tehnologia materialelor etc. Pe de altă parte, avem "ingineria politică", arta de a construi instituţii politice şi de a le face să funcţioneze corect.

Acum, că am ales acest model, să îl folosim. Întrebare: ce fel de maşină este Statul? (sau regimul politic - dacă sugestia hegeliană din întrebarea precedentă nu vă încântă).

La prima vedere, am fi tentaţi să răspundem: "O maşină oarecare. Ce contează? În fond, este doar un model, un fel de a spune...".

Totuşi, dacă ne uităm mai bine, observăm ceva. Să luăm o maşină, la întâmplare. De serie. Dacia 1300, Trabant 601 sau Renault 16. Nu are importanţă. Toate acestea sunt maşini de serie, există în numeroase exemplare. Adesea, milioane sau zeci de milioane de exemplare.

Un stat este, prin natura sa, într-o situaţie foarte diferită. Planul său tehnic - pentru a spune aşa - nu seamănă deloc cu acela al unei maşini de serie. Statele nu sunt produse pe bandă rulantă, într-o fabrică a Istoriei.

Statul seamănă mai degrabă cu un produs artizanal. Unul care este produs, desigur, pornind de la nişte idei şi principii generale de "inginerie politică", unul care imită "moda" epocii. Totuşi, rezultatul final este unul special, aparte. Pe undeva, destul de asemănător în principiu cu acele concept-cars pe care le propun designerii celebri.

Această comparaţie, între maşinile de serie şi concept-cars ne ajută să descoperim ceva. Există un fel de insensibilitate, chiar nepăsare, în ce priveşte identitatea statelor contemporane. Pentru unii, acestea sunt ieşite parcă de pe acelaşi calapod. Realitatea este că, dimpotrivă, fiecare are un profil al său. Dar mai este ceva...

Să ne întoarcem încă puţin la aceste concept-cars. Pe lângă maşinile comune, ele se remarcă prin soluţii îndrăzneţe, ieşite din tipare. Evident, uneori aceste soluţii nu sunt preluate de producţia de serie. Alteori, acestea indică direcţia de evoluţie a pieţei. Oricum, maşini gen Mercedes-Benz C111 sunt "altceva".

La fel şi multe state. Acestea au apărut ca "altceva", ca o schimbare de paradigmă, ca rezultat al unei rupturi cu trecutul imediat. Au apărut în forme care s-au dorit seminale, care să aibă sens şi pentru generaţiile viitoare.

Comparaţia cu concept-cars nu trebuie împinsă spre absurd. Cu măsură, este utilă. Pentru că mai aflăm şi ceva despre importanţa esteticii.

Pentru ca un concept să "prindă", trebuie să arate bine. Să impresioneze. Instituţiile noi, la rândul lor, trebuie să fie atractive. Să convingă. Vorbim adesea, în ştiinţele politice, despre legitimitate. Dar e mai mult decât atât. O nouă formulă a ordinii politice trebuie să fie, la modul ideal, atractivă. Din păcate, în lumea reală, aceasta se poate dovedi doar o însăilare a unor escroci.

Acum am ajuns din nou la maşinuţele acelea. În anii '50, la noi a fost copiat un regim abominabil. A rezultat un fel de Moskvich cu număr de Bucureşti. În anii '70, am avut Dacia 2000, ceva montat din piese de import doar pentru uzul şefilor Partidului. Mai erau jucăriile acelea chinezeşti, vehicule bizare care păcăneau şi din care ieşea câte un cap de cauciuc. Mergeau cu baterii, se loveau de scaun şi continuau, netulburate. Capul de cauciuc privea fix spre viitor.