Minoritatea şi dreptatea

Partidele româneşti sunt obsedate de disciplină, nu şi de democraţie. În orice caz, nu de democraţia internă de partid. Iar la PDL democraţia internă de partid nu pare să fie compatibilă cu noile valori de dreapta pe care fostul PD le descoperise, după 15 ani de social-democraţie, la precedenta Convenţie Naţională din 25 iunie 2005. Un exemplu: vreme de şase ani, din 15 iunie 2005 până în 14 mai 2011 PD-PDL nu a mai avut nici un congres autentic. Excepţia o reprezintă Convenţia Naţională Extraordinară din 15 decembrie 2007, când a fost aprobată fuziunea-absorbţie a PLD de către PD. De ce democraţie internă s-ar putea vorbi dacă membrii obişnuiţi nu au nici o influenţă asupra regulilor de funcţionare a organizaţiei? Şi atunci, cum poate un partid să agrege interese cât mai largi şi mai clar structurate ideologic, cum spune definiţia, dacă doar baronii partidului participă la votarea Constituţiei partidului? Prin disciplină, răs­punde Emil Boc când constată că după Consiliul Naţional de Coordonare de pe 5 martie disciplina a triumfat.

Au descoperit acest lucru şi cei trei "reformatori" - Monica Macovei, Cristian Preda şi Sever Voinescu - care au fost, de altfel, şi singurii care au votat împotriva modificărilor la Statut adoptate pe 5 martie de CNC-ul PDL. Consideraţi apropiaţi - după unii, chiar susţinuţi indirect, dar sistematic de Traian Băsescu - cei trei nu au abandonat "lupta", dar au făcut constatarea că minoritatea poate avea dreptate. Conform Mediafax, Cristian Preda ar fi afirmat, după înfrângerea grupului din care face parte, că "am fost doar trei voturi separate deocamdată, dar e bine uneori să fii şi în minoritate, dar să-ţi păstrezi convingerile". Votul final asupra Statutului PDL pare să fi fost un pas, chiar şi timid, spre înţelegerea vieţii politice, în general, şi a celei de partid, în special, pe care cei trei nu o cunoşteau direct până acum, chiar dacă aderaseră în urmă cu doi ani la PDL. La fel ca şi Cristian Preda, şi Sever Voinescu constata că "din punct de vedere al tacticilor politice, evident că am primit o lecţie", dar, chiar dacă mai "trebuie să mai învăţăm şi noi", nu are îndoieli că "pe fond" are dreptate ("şi eu rămân la convingerile mele"). Oare descoperirea rolului şi justificării poziţiilor "minoritare" să fie valabilă doar în viaţa de partid? Şi poziţia adoptată de "reformatori" să fie, oare, compatibilă cu poziţia majoritaristă adoptată alături de Traian Băsescu în alte domenii?

Printre multe alte modificări care privesc condiţiile suspendării din partid (care nu intervine automat decât în cazul arestării preventive, aşa cum excluderea nu apare decât ca urmare a condamnării penale definitive) şi alegerea individuală a prim-vicepreşedinţilor, o altă importantă modificare a statutului PDL priveşte interdicţia de a deveni membru PDL în cazul în care aderentul a fost nomenclaturist sau dacă i s-a stabilit, printr-o hotărâre definitivă, calitatea de colaborator al Securităţii sau dacă a făcut poliţie politică. Fără o definiţie clară, calitatea de nomenclaturist rămâne ambiguă, iar aplicarea prevederii rămâne greu de pus în practică. Iar o altă inconsecvenţă a noului Statut face ca doar colaboratorii fostei Securităţi să fie sancţionaţi, nu şi foştii agenţii activi ai poliţiei politice. Să fie o scăpare?

Situaţia actuală a PDL exprimată conclusiv de Emil Boc când afirma că o organizaţie "având democraţie, având echipă, nu poate funcţiona ca partid, ca structură, fără disciplină" poate fi foarte bine completată cu formula Elenei Udrea care reitera rolul de "lider providenţial" al lui Traian Băsescu. Ori, ce mai poate urma după un lider providenţial?