OPINII Cât cântăreşte inflaţia în preţul creditelor?

Am auzit deseori justificarea că aşteptările inflaţioniste urcă preţul banilor şi de aici păţania Robor din ultimii ani. Potrivit rapoartelor BNR, DAE medie la creditele noi în lei pentru locuinţe era la finalul lui 2015 de 4,17%, indicatorul scăzuse la 3,83% la finalul lui 2016, iar apoi, pe fondul majorării veniturilor populaţiei şi creşterii preţului utilităţilor care au impulsionat inflaţia, am ajuns la DAE mediu de 4,84% în decembrie 2017 şi la 6,20% în decembrie 2018 (la nivelul lunii martie 2019, potrivit ultimului raport publicat de BNR, avem 6,11%). Să ne amintim cât a fost creşterea preţurilor în ultima vreme. În 2015 am avut deflaţie de 0,6%, în 2016 preţurile au mai scăzut cu 1,6% iar din 2017 revine inflaţia: 1,3% în decembrie 2017 şi 4,6% în decembrie 2018 (în prezent, inflaţia anualizată la nivelul lunii aprilie este de 4,1%). Se poate remarca tandemul DAE-inflaţie în perioada 2016-2018, creşterea inflaţiei reflectându-se în creşterea dobânzilor la creditele pentru locuinţe, deşi nu în aceeaşi măsură şi în ritmuri diferite în funcţie de tipul de credit.

Dinamica preţurilor a schimbat deflaţia de 1,6% din decembrie 2015 cu o inflaţie de peste 4% la finalul lui 2018 şi cu toate astea DAE medie la creditele pentru locuinţe nu a urcat cu 4%, ci doar cu puţin peste 2%. Lucrurile sunt complet diferite în ceea ce priveşte creditul pentru consum. La finalul lui 2015, DAE medie la creditele noi pentru consum era de 10,28%, un an în care am avut deci deflaţie de 0,6%. În 2016 aceasta s-a situat la 9,94% (deflaţie de 1,6%), în decembrie 2017 a fost de 9,98%, pentru a urca la 10,57% la finalul anului trecut (în martie 2019 era de 10,97%). Deşi deflaţia a lăsat locul inflaţiei şi de la o scădere a preţurilor de 1,6% am ajuns la un avans mediu de 4,6% în numai 2 ani, costul mediu al creditelor de consum a avansat deci cu mai puţin de un procent. Aici s-ar putea replica subliniind diferenţa dintre dobânda la creditele pentru locuinţe (unde există şi garanţia statului) şi cea la creditele de consum-este aproape de două ori mai scump să te împrumuţi pentru consum şi de aici şi toleranţa mai mare a băncilor faţă de creşterea inflaţiei. Cu toate astea, consecvenţa cu care au fost menţinute costurile la creditele de consum în lei în jurul pragului psihologic de 10%, independent de inflaţie, este demnă de remarcat. Aceasta s-ar explica pe de-o parte prin ponderea mare a marjelor bancare: să nu uităm că, în perioada analizată, Robor a oscilat de regulă între 0,7% şi 3,3%, de unde rezultă că băncile şi-au rezervat un câştig între 6% şi 9% peste nivelul la care s-ar fi putut împrumuta din piaţa interbancară. Or, cu asemenea plasă de siguranţă, au putut suporta din marje creşterea inflaţiei şi implicit a Robor. Pe de altă parte, faptul că DAE medie la creditele noi de consum în lei nu a mai avansat în ultimii ani în ciuda creşterii preţurilor poate fi pusă şi pe seama creşterii volumului creditelor populaţiei. Salariile au tot urcat, în special pentru bugetari, apetitul de consum pe credit a făcut paşii corespunzători, iar băncile s-au mulţumit să dea mai multe împrumuturi cu marje de profit un pic mai mici dar obţinute pe seama mai multor debitori. Evident, chiar şi în ipoteza înlocuirii Robor cu noul IRCC pentru creditele de consum în lei în final, un 0,5% operat în minus la dobândă smuls la costul total al creditului nu va cântări foarte mult în valoarea ratelor lunare având în vedere că DAE mediu la creditele de consum este aproape de 11% în acest moment. Impactul va fi însă mult mai palpabil la creditele pentru locuinţe unde rata ar putea scădea cu până la 10%.

Morala poveştii de mai sus sună a radio Ervan: este adevărat că inflaţia se reflectă în costul creditelor, dar asta numai dacă vor băncile şi cu cât vor băncile - poţi avea deflaţie şi costul creditelor să nu scadă corespunzător (vezi 2016) şi poţi avea ani cu inflaţie care să nu se simtă prea tare în ratele lunare (vezi DAE la creditele de consum în 2017).