OPINII Mandatul imperativ

De ce merg rău lucrurile în această ţară? Explicaţii sunt multe. Unele sunt destul de complicate şi de contra-intuitive. Însă una este foarte simplă: Prostia. La noi, a devenit o adevărată forţă a Istoriei. Dai la tot pasul peste oameni care ştiu de toate. Îndată ce enunţi o idee pe care nu o înţeleg, se luminează la faţă. E clipa aşteptată! Momentul în care sunt absolviţi de rigorile logicii.

Politicienii noştri, de la partide şi de la ONG-uri, şi-au făcut o adevărată specialitate din derapajul verbal. E un gen de ţâfnă, de plăcere perversă aceea care îi animă. Nu contează că fac rău, că dau cu oiştea în gardul treburilor publice. Totul e să se audă vorbind.

Un exemplu. Zilele trecute văd câţiva aprigi contestatari al referendumului. "Dictatură", "tiranie", "derivă autoritară", în fine... După care, ni se spune că Parlamentul nici nu ar trebui să ţină seamă de părerea poporului. Curat democratic, coane Fănică! De ce? Pentru că în Constituţie se interzice "mandatul imperativ". Deci pretenţia actualului Preşedinte, care crede că Parlamentul e obligat să ţină seama de rezultatul unui referendum validat este neconstituţională.

V-am prezentat acest exemplu cu un scop anume. Pentru a vedea cât de puţină raţiune şi cunoaştere se află în spatele unora dintre "liderii de opinie" promovaţi de televiziunile zilei.

Textul constituţional invocat este de găsit la art. 69 şi este citat sau amintit incomplet. În realitate art. 69 are două paragrafe. Din primul aflăm că există totuşi o obligaţie. "În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului".

Rezultă, pentru orice intelect func-ţional, că există o obligaţie, aceea de a respecta voinţa electoratului luat ca întreg. Iar dacă aceeaşi Constituţie spune că prin referendum se exercită suveranitatea (care e o specie de voinţă; vezi şi art. 90), atunci se deduce fără probleme că domnii deputaţi şi senatori nu pot face tot ce doresc ei.

Singura latitudine pe care o are Parlamentul ca urmare a unui referendum "consultativ" (să nu uităm că aceasta este o limitare impusă abuziv de lege, nu de Constituţie) este să decidă asupra formei şi mijloacelor prin care această voinţă suverană este pusă în act. Constituţia e clară: Parlamentul nu poate nega sau ignora voinţa poporului. Dar poate să decidă asupra felului în care aceasta se traduce în legi. Orice altceva ar fi o uzurpare comisă de membrii Legislativului.

Dar ce este acest "mandat imperativ" despre care aflăm că e interzis, în al doilea paragraf al art. 69?

Am făcut un test. Am întrebat pe câţiva studenţi ce cred că este. S-au gândit puţin şi mi-au spus ceva de genul "Nimic nu poate obliga un parlamentar", etc. Mda, am întrebat atunci de ce primul paragraf implică totuşi o obligaţie?

Spre deosebire de criticii de la televizor, studenţii au admis că nu înţeleg. Şi că argumentaţia cu concepte scoase din pălărie, inventate după principiul "Sună în genul ăsta!", nu are ce căuta într-o dezbatere politică gravă.

Haideţi să lămurim. Pentru asta trebuie să ne întoarcem, necesar, în secolul al XVIII-lea, când s-a inventat o bună parte din politica modernă.

În Anglia existau, ni se spune, alegeri pentru Parlament. Dacă ne uităm însă mai atent, observăm că termenul e prea generos. Aş spune că exista mai degrabă un sistem al desemnării parlamentarilor. Care e diferenţa? În alegeri, te prezinţi, de regulă, împotriva altora, iar electoratul votează.

Altfel stăteau lucrurile atunci. Majoritatea "alegerilor" erau non-competitive, ceea ce înseamnă că nu existau contra-candidaţi. Majoritatea circumscripţiilor nu erau uninominale. Majoritatea "alegerilor" erau de fapt aprobări într-o adunare publică (hearings). Odată ce erai astfel desemnat, primeai un set de instrucţiuni scrise. Acesta era "mandatul imperativ". Acolo scria ce ai dreptul să faci în Parlament, ce poziţii şi interese să aperi.

Sistemul nu a dispărut complet în democraţiile avansate. Spre exemplu, unele state americane au legi care să îi pedepsească pe membrii Colegiului Electoral care nu votează conform instrucţiunilor electoratului.

Dar majoritatea democraţiilor au renunţat la sistemul instrucţiunilor, mai ales după ce Edmund Burke, marele teoretician al conservatorismului liberal, l-a denunţat în faimosul său discurs adresat alegătorilor din Bristol. După aceea interdicţia mandatului imperativ a pătruns în Constituţia unor ţări de pe Continent, cum ar fi Franţa şi Italia.

În România, interdicţia este implicită în art. 38 al Constituţiei din 1866, care stabileşte că reprezentaţii reprezintă întreaga naţiune, nu doar pe alegătorii lor. Într-o formă mai incompletă, din păcate, interdicţia mandatului imperativ este subînţeleasă şi de textul din 1923.

Înţelegem acum sensul art. 69. Alegătorii din colegiu nu îl pot obliga pe parlamentar, nu îi pot impune instrucţiuni. Dar Naţiunea, electoratul în general, da. Adică invers decât speculează, interesaţi de menţinerea privilegiilor, mulţi dintre actualii politicieni.