OPINII Unde sunt pragurile de altă dată (la SIF-uri)?

Eliminarea pragului de deţinere la SIF-uri, după ani şi ani de dezbateri şi controverse pe această temă, nu a rupt gura târgului din perspectiva lichidităţii bursiere a acestor titluri.

Cine se aştepta în urmă cu o lună ca SIF-urile să ocupe repede primele poziţii în topul lichidităţii la BVB îşi dă seama că a pariat greşit. Dispariţia pragului nu a dus la apariţia investitorilor iar motivele sunt transparente.

În primul rând, valoarea portofoliilor s-a tot diluat în timp, iar activele cu adevărat valoroase şi vandabile au părăsit corabia. Mai ales după 2007, când criza a obligat conducerile SIF-urilor să vândă pe repede înainte active pentru a face rost de banii pentru dividendele ce urmau să mai aline suferinţa acţionarilor, după corecţiile de la bursă (acţiunile SIF n-au mai atins de atunci maximele pre-criză). Dar şi înainte de acest reper scandalurile care apăreau în presă legate de noi şi noi afaceri neinspirate făcute de administratori, prea repede dispuşi să renunţe uşor şi ieftin la active bune pentru a-şi "lichidiza" portofoliile, nu erau deloc puţine.

Sigur, discounturile la care se tranzacţionează acţiunile faţă de Activul Net Unitar au rămas relativ mari, dar lumea a învăţat între timp că nu este neapărat obligatoriu ca o lichidare a portofoliilor să se regăsească în dividende astfel încât, chiar dacă cineva ar cumpăra un SIF pentru a-l vinde la bucată, nu e absolut sigur că banii rezultaţi ar ajunge şi la micii acţionari. Vezi cazurile clasice de companii de pe Rasdaq ce îşi vindeau terenuri în zone bune, îşi relocau activitatea spre periferie, iar diferenţa de bani era oprită pentru dezvoltare în loc să meargă în dividende.

Cine ia acţiuni la un SIF în aceste zile şi nu visează la împărţirea activelor se uită mai degrabă spre profitabilitate, spre capacitatea de a genera dividende noi şi în creştere. Iar SIF-urile stau mai prost ca în alţi ani la acest capitol. Statutul de regine ale dividendelor a fost preluat de ceva vreme de companiile din energie, iar SIF-urile sunt mai degrabă acţiuni de pluton.

În memoria colectivă a investitorilor de retail au rămas multe din plasamente neinspirate ale SIF-urilor, iar încrederea în managementul lor e mai degrabă modestă, acesta asigurându-şi fotoliile mai mult cu sprijinul grupurilor de interese din care fac parte decât prin performenţele obţinute. Vezi ultima afacere proastă dintr-un lung şir -plasamentul SIF Transilvania în acţiuni Wirecard, plasament menţinut cu încăpăţânare deşi în media internaţională apăruseră semne de mari de întrebare încă de la începutul anului privind soliditatea afacerii.

Să nu uităm apoi de un detaliu semnificativ: discontul dintre preţul activelor şi cotaţia acţiunilor nu se transformă automat în profit net. Dacă respectivele active sunt vândute cu discount, în buna tradiţie a SIF-urilor, poate că preţul e sub cel prins în contabilitate, iar banii care sunt viraţi apoi spre fondul de dividende sunt împuţinaţi, la rândul lor, de impozitele datorate statului. Dacă am aproxima acest discount de lichidare la 30%, diferenţa dintre cotaţii şi activul net s-ar dilua serios la trei dintre cele cinci SIF-uri (cel mai bine stau Muntenia şi Banat-Crişana, subevaluarea e mai pronunţată în cazul lor).

Trăgând linie, după ani buni în care s-a tot renunţat la deţineri valoroase pentru a satisface dorinţa de dividende a acţionarilor, după ce profitabilitatea SIF-urilor a tot scăzut, nu e greu de înţeles de ce nu a mai explodat interesul pentru controlarea acestora, deşi pragul a fost în final eliminat.