Ora de ştiri

"Unul dintre prizonierii sud-coreeni capturaţi în Afganistan a fost executat". Aşa începe ştirea care m-a obligat să scriu editorialul de azi. Repetată la intervale de jumătate de oră, de canalele specializate, şi de cel puţin trei-patru ori pe zi la jurnalele televiziunilor de mare audienţă, formularea a fost probabil preluată, ca atare, din portofoliul vreunei agenţii de ştiri. Ceea ce nu schimbă cu nimic lucrurile. Ea reprezintă o propoziţie care conţine mai multe neadevăruri decît numărul de cuvinte! Iar aceste neadevăruri struc­turea­ză imaginea oamenilor despre lume şi despre ceea ce se întîmplă cu ea.

Primul neadevăr este legat de statutul persoanelor res­pective. Cetăţenii sud-coreeni, civili cu toţii, se aflau în Afganistan în programe de ajutorare a populaţiei locale. După cum prea puţin se ştie, pentru că ştirile nu au timp de "dezvoltări teoretice", mult prea preocupate cum sunt cu expunerea prelungită şi comentarea tîmpă a imaginilor cu cadavre, transformarea Afganistanului dintr-o ţară de "cultură a terorismului" într-una în care violenţa să fie controlată legal şi instituţional, supusă normelor de restricţionare internaţional recunoscute şi eliminată din comportamentul uzual al relaţiilor sociale, nu este în primul rînd un efort militar, cît unul de civil. De construcţie şi reconstrucţie a comunităţilor locale, fragilizate de condiţii economice şi culturale precare, multă vreme expuse presiunii politice şi ideologice a regimului de teroare instituţionalizată al talibanilor. Faptul că acest regim a folosit credinţa islamică a populaţiei drept suport al monstruoasei sale ideologii este irelevant. Puteau să folosească multe alte soluţii, aşa cum istoria secolului XX stă mărturie tristă: de la teoriile aberante ale purităţii rasei, la cele la fel de aberante ale războiului total al claselor. Multe instituţii şi organizaţii civile, din cele mai diverse ţări, au reacţionat la nevoia evidentă de a introduce în Afganistan elementele minime ale unui mod de viaţă din care educaţia primară să nu mai lipsească, din care distribuţia medicamentelor şi a vaccinurilor să atingă nucleul cel mai defavorizat al populaţiei rurale, în care dialogul şi cooperarea cu exteriorul să devină admisibile, în comunităţi pentru care "străinul" a fost vreme de mii de ani identificat doar cu "inamicul de moarte" al credinţei, al libertăţii şi al tradiţiei locale. Nefiind deci militari, cetăţenii sud-coreeni nu puteau să fie prizonieri. Acest statut este rezervat membrilor unor formaţiuni militare, eventual para-militare, care încetînd lupta, din diverse motive, se predau luptătorilor din formaţiunile combatante ale inamicului. Conform protocoalelor în vigoare ale Convenţiilor de la Geneva, atît partea care preia prizonierii, cît şi cei care devin prizonieri acceptă un număr de restricţii legale, foarte severe, cu privire la tr­atamentele şi compor­tamentul lor ulterior. Pe scurt, civilii sud-coreeni nu pot fi şi nu sunt prizonieri. Sunt doar oameni liberi, aflaţi legal într-o altă ţară şi privaţi prin violenţă de libertăţile lor fun­damentale, începînd cu dreptul de mişcare liberă.

Al doilea neadevăr este legat de statutul celor care ar fi luat prizonierii. Pentru a fi în aceas­tă poziţie, ar fi trebuit să se constituie în unităţi combatante regulate şi recunoscute în cadrul unui conflict militar. Aceleaşi protocoale ale Convenţiilor de la Geneva specifică cu claritate condiţiile minime de comportament pentru ca formaţiunile armate să fie recunoscute ca entităţi combatante. În cazul talibanilor, ca şi al altor aşa- zişi "insurgenţi", aceste condiţii nu au fost niciodată îndeplinite. În consecinţă, legal, ele nu au cum să ia sau să deţină prizonieri. În realitate, avem de-a face cu civili organizaţi în grupuri de activitate criminală, deţinători ilegali de arme, care comit acte grave de banditism şi asasinat, exploatînd capacitatea limitată de control a instituţiilor de autoritate ale ţării.

Al treilea neadevăr flagrant este legat de conceptul de captură. Termenul se referă exclusiv la materiale, armamente ori dispozitive, de orice fel, dar nu la oameni. Luptătorii nu pot fi, legal, capturaţi, ci luaţi prizonieri. Diferenţa nu este doar de vocabular. Legile războiului, aşa puţine şi slabe cum par, stabilesc cu claritate că în condiţii de conflict legal declarat, combatanţii pot dis­pune în interesul lor de resursele capturate de la adversar sau aflate pe teritoriul care a fost capturat de la acesta. De oameni, adică de prizonieri, nu poţi dispune, însă, după bunul plac! În primul rînd, populaţia necombatantă se bucură de o largă protecţie legală, chiar dacă în conflictele secolului XX aceste prevederi au fost sis­tematic încălcate. În al doilea rînd, prizonierii se bucură şi ei de un tratament special. Nu pot fi transformaţi în forţă de muncă silită, nu pot fi supuşi relelor tratamete şi torturii, nu pot fi obligaţi ori constrînşi să cedeze informaţiile pe care le deţin, cu privire la dispozitive şi acţiuni militare etc. În consecinţă, combatanţii, chiar şi cei luaţi prizonieri sunt altceva decît captură.

Al patrulea neadevăr strigător la cer se referă la actul de a curma viaţa unor oameni ţinuţi în captivitate, nelegal şi prin violenţă. Acest act nu are nimic de a face cu "execuţia". În termeni juridici, execuţia este un act legal, dintr-un ciclu început cu judecarea şi încheiat cu pronunţarea unei sentinţe definitive şi executorii. Execuţia nu este un act arbitrar. Ea implică o postură juridică foarte precisă şi condiţii "tehnice", prevăzute de lege, inclusiv un număr minimal de drepturi ale condamnatului ajuns la execuţie, cum sunt cele legate de "ultima dorinţă" sau de petiţionare a autorităţii care l-ar putea graţia sau ar putea decide comuntarea sentinţei. Ceea ce s-a întîmplat în Afganistan şi se întîmplă din nefericire pe scară încă şi mai mare în Irak nu are nimic de a face cu un proces juridic. Acţiunile care duc la moartea celor lipsiţi prin violenţă de libertate sunt, simplu, CRIME! Crime săvîrşite cu cruzime, chiar cu sadism, crime fără putinţă de prescriere, crime comise de oameni care s-au pus în afara legii cu bună ştiinţă şi cu deplinătatea exerciţiului de voinţă proprie. În consecinţă, ar trebui trataţi ca atare, de lege şi de instituţiile care respectă legea, deci şi de presa care relatează abominabilele întîmplări.

Al cincilea neadevăr, deşi unul nerostit, rămîne la fel de flagrant. Toate aceste prevederi şi termenii adecvaţi se referă la "război" şi "condiţii de război". Deşi poate să pară ciudat, nici în Irak şi nici în Afganistan, legal, nu s-a declarat război. Dacă cineva alege să se opună prin violenţă şi prin utilizarea armelor autorităţii instituite, cum este cazul în Irak, prin forţa unei intervenţii armate străine, pusă în cele din urmă sub autoritatea ONU, atunci este liber să o facă, dar şi liber să suporte consecinţele legale!!! Termenul de "război civil" nu are o acoperire legală foarte clară. De aceea legea vorbeşte şi de "condiţii de război". În Irak, cu siguranţă, avem de-a face cu aşa ceva. În Afganistan, însă, nici pe departe. Aici intervenţia externă care a pus capăt regimului talibanilor a fost de la început şi fără echivoc sub mandatul Naţiunilor Unite, ţara are un regim constituţional şi politic, chiar dacă fragil, legal constituit. În consecinţă, nimeni nu poate pretinde că pe teritoriul Afganistanului ar putea "lua prizonieri", face "capturi", ori ar organiza proceduri judiciare excepţionale, finalizate cu "execuţii".

În sfîrşit, al şaselea neadevăr grosolan reiese dintr-o evidentă contradicţie: dacă cetăţenii sud-coreeni erau prizonieri, nu puteau fi executaţi, iar dacă au fost omorîţi, cu siguranţă nu au fost trataţi ca prizonieri! Contradicţia în termeni conţinută de cuplul noţional "prizonieri-executaţi" îi descalifică definitiv pe cei care au redactat textul, atît din punct de vedere jurnalistic, cît şi din cel al preocupării pentru Adevăr.

Două observaţii finale. Prima: derapajele de limbaj, în sensul îndepărtării flagrante de adevăr, sunt tot mai frecvente, au devenit aproape normă, mai ales cînd este vorba despre conflicte, conflicte armate şi folosirea violenţei în relaţiile internaţionale. Nu mai departe celebra sintagmă "război împotriva terorismului", care poate funcţiona cel mult ca o metaforă, a devenit atît de uzitată şi tratată fără niciun soi de discernămînt, încît o vedem circulînd neamendată, atît pe marile bulevarde ale mediilor de acoperire globală, cît şi prin amfiteatrele unde se susţin teze de doctorat. A doua: derapajele de limbaj nu sunt niciodată "neutre". Întotdeauna favorizează pe cineva. În propoziţia analizată mai sus, acreditează puternic ideea că răpitorii şi asasinii sunt "combatanţi", adică au o legitimitate creată de participarea la o confruntare armată, dacă nu chiar la un "război". Aceas­tă "favorizare constantă a unei părţi" ar trebui să-i îngrijoreze cel mai mult pe utilizatorii profesionişti ai cuvîntului, pe cei care încă mai cred, naiv poate, că şi în acest secol avem nevoie de "Libertatea cuvîntului" ca o componentă sine qua non a "Libertăţii" şi "Civilizaţiei".