Orbirea şahistă a preşedintelui Iohannis

Fenomenul este răspîndit mult dincolo de confruntările din jurul tablei de şah şi are de a face cu controlul eficient asupra graniţei dintre real şi virtual. Jucătorul derulează în minte, paralel cu informaţia directă a situaţiei curente, un mare număr de analize şi variante de atac şi apărare. În fapt, mai multe partide virtuale. Aceaste operaţii pot ajunge, la un moment dat, să capteze într-o măsură atît de mare atenţia şi capacitatea lui de calcul, încît informaţia directă, cea de pe tabla de joc, pentru un moment, să nu mai fie vizibilă. I s-a pus pata! Ultima mutare a adversarului devine ca şi inexistentă. Nu mai are loc în calcule. Consecinţa? Nu de puţine ori, dezastrul. Ignorarea informaţiei, a dezvoltării generată de mutarea oponentului pe tabla reală de joc, nu neapărat foarte spectaculoasă, poate duce la pierderea partidei. Un pas greşit este de ajuns. Absorbit în universul partidelor derulate în capul său, jucătorul este convins că a găsit soluţia pentru victorie. În virtual, tot ceea ce se poate. A pierdut, însă, singura partidă care contează. Cea reală!

Nu încape nici o îndoială, Preşedintele Iohannis a păstrat din primul său mandat abordarea adversativ-dispreţuitoare în relaţia cu PSD. În ciuda a ceea ce părea o promisiune de maturizare politică, făcută în interstiţiul electoral dintre mandate, de a deveni "preşedinte al tuturor românilor", ofensiva pentru matul final dat "socialiştilor" în partida pentru putere a continuat susţinut, încă din prima zi a reinstalării iohannesciene la Cotroceni. De unde vin, care sunt rădăcinile acestei "constante universale" a mandatelor sale prezidenţiale? Iniţial, m-am gîndit la "istoria personală" a relaţiilor cu zona de răsărit a spectrului nostru politic. PSD-ul a fost trambulina care era cît pe ce să îl arunce pe primarul de la Sibiu în postul de vicepremier în Guvernul României. S-a opus atunci, însă, conducerea PNL-ului, partid de alianţă la guvernare cu PSD-ul ba, încă şi mai abitir, Traian Băsescu, la vremea respectivă jupîn al statului paralel, al statului perpendicular, oblic, diagonal şi, indiferent de poziţie, a statului în poziţie de drepţi! Iohannis, omul, este resentimentar. Le poartă de atunci pică pentru ratarea res­pectivă. Neostoită a rămas ranchiuna, pînă astăzi. Tot ce se poate, doar că asta nu explică orbirea sa şahistă. Cu toate relele şi păcatele lui, PSD-ul este parte a spectrului politic constituit al Româ­niei şi nu poate fi pur şi simplu exclus, ignorat, ori lăsat pe dinafară atunci cînd vine vorba despre guvernare şi competiţie electorală. Preşedintele nu dă însă semne că vede această parte a tablei de şah! Poate, alinierea politică cu destinul PNL ar putea fi o rădăcină alternativ-complementară a atitudinii constante a Preşedintelui. Iohannis s-a sprijinit pe liberali în primul său mandat, se sprijină pe liberali pentru proiectul noului mandat. PSD este duşmanul PNL, deci PSD este duşmanul lui Iohannis, Preşedintele. Se ştie de cînd lumea, cel mai bun duşman este.....duşmanul mort! La figurat, desigur! Scos definitiv din joc, vreau să zic! Chiar aşa stînd lucrurile, tot nu poate cineva ignora realitatea, fără pericolul de a da în gropi, ori cu oiştea-n gard! Iar, realitatea noas­tră politică înseamnă, deocamdată, număr de parlamentari şi forţă de mobilizare electorală pentru următoarele faze ale competiţiei. Aici, poţi desemna PSD-ul ca adversar dar, în nici un caz, nu îl poţi ignora!!! Mă rog, dacă nu vrei să dai cu capul de pragul de sus, atît de tare, încît să nu îţi mai revii tot restul noului mandat de la Cotroceni. Ori, tocmai asta pare să facă, cu îndărătnicie, Preşedintele Iohannis. În sfîrşit, a treia rădăcină a acestei atitudini plate, fără nuanţe, impenetrabilă la datele realităţii, ar putea fi o "prescripţie de mandat" sugerată, nimeni nu crede că ar fi putut fi chiar impusă alesului cotrocenean, de "sponsorizarea externă". De cei pe care şi i-a ales, să spunem, "patroni spirituali" ai politicii sale prezidenţiale. Poate de acolo a venit "imperativul categoric" al desfiinţării, destrămării, scoaterii definitive din joc a PSD-ului. Dacă vă gîndiţi la Germania, nu aţi nimerit prea bine. Doamna Merkel s-a dedicat şi ea sugrumării politice a social-democraţilor germani, dar a făcut-o nu şicanîndu-i, nu încercînd să-i excludă de acolo de unde nu puteau fi excluşi ci, dimpotrivă, strîngîndu-i atît de tare la pieptul ei matern, adică la guvernare, nu mai puţin de vreo trei mandate, încît i-a stors cu totul de vlagă şi de snagă electorală. Poate, de la Bruxelles? Poate, avînd în vedere culoarea politică a guvernărilor din patrulaterul Macron, Cameron-May, Merkel, Trump, plus zonele adiacente din UE. "Sus dreapta euro-atlantică, moarte PSD-ului!" Tot ce se poate, doar că oricît de aproape ar fi Parisul, Londra, Washingtonul sau Londra de Bucureştii iohaniescieni, tot nu se întrevăd şansele ablatizării psdismului şi a PSD-ului, în România. Deocamdată, desigur. Ce rost ar fi avut să propună cineva Preşedintelui Iohannis un asemenea proiect politic pentru mandatele sale, de vreme ce şansa de realizare este mai aproape de zero decît de infim? Doar ca să îl discrediteze....poate! Ori, să îi tes­teze "inteligenţa şi capacitatea politică"! Cine ştie? Nu doar Căile Domnului" sunt de nepătruns ci, nu de puţine ori, şi căile sforarilor "politicii mari" sunt adesea atît de întortocheate, încît nu sunt suficiente două mandate ca să le descurce cineva. Cert este un singur lucru. Orbirea şahistă a Preşedintelui Iohannis nu dă semne de remisiune. Iar, consecinţele ar putea fi dezastruoase pentru noul său mandat. Vom avea răs­punsul, curînd, după cele două seturi de alegeri, locale şi parlamentare.