Până când mai poate fi reglementată speranţa înainte să dispară?

Noul an a început, ca şi ultimii 25 trecuţi de la căderea comunismului, tot cu speranţa unei vieţi mai bune. Autorităţile, atât cele de la noi, cât şi cele europene, încearcă, din păcate doar la nivel declarativ, să sprijine această încredere. Nimic deosebit până aici, doar este vorba de pregătirea terenului pentru marile bătălii electorale din 2015 la nivelul unor membri importanţi ai Uniunii Europene.

Într-un articol recent din Financial Times, Tony Barber scrie că "Renzi este ultima speranţă a elitei din Italia", pe fondul "marşului populismului de pe continent". Dar de ce s-a ajuns în această situaţie, în care autorităţile de la Bruxelles folosesc tonuri tot mai ameninţătoare faţă de ţările unde tendinţele electorale "nu merg în direcţia care trebuie"? Oare nu tocmai din cauza pierderii speranţei?

Şi care vor mai fi promisiunile electorale, în condiţiile în care James Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", a scris recent, pe contul său de Twitter, că "lumea s-a angajat pe o tendinţă deflaţionistă din cauza datoriilor, factorilor demografici şi a progresului tehnologic, în timp ce băncile centrale doresc inflaţie pentru a nu scăpa de sub control datoria publică"?

Într-adevăr, nu doar Europa, ci întreaga lume industrializată suferă acum de pe urma poverii datoriilor care nu mai pot fi plătite. Dar nu rămâne, oare, măcar speranţa progresului tehnologic pentru găsirea unor noi căi de creştere?

În fond, inovaţiile ar trebui să fie omniprezente, deoarece omenirea dispune acum de un acces fără precedent la informaţie.

De ce nu asistăm, atunci, la un val inovator din partea celor care, în căutarea propriei fericiri şi bunăstări, sunt gata să ofere noi produse şi servicii, astfel încât să contribuie la bunăstarea generală?

O explicaţie este oferită de profesorul Robert J. Gordon, de la Northwestern University. Într-un articol din 2012, el se întreba dacă, pe termen lung, economia Statelor Unite nu este cumva condamnată la stagnare, în condiţiile în care inovaţia şi, implicit, productivitatea muncii vor fi departe de etaloanele celor două secole precedente (n.a. "Is U.S. Economic Growth Over? Faltering Innovation Confronts the Six Headwinds", NBER WP 18315, august 2012).

Obstacolele identificate de Gordon în calea inovaţiei sunt factorii demografici, educaţia, inegalitatea, globalizarea, perspectivele energetice şi de mediu, precum şi povara datoriilor private şi guvernamentale.

La data publicării studiului, analistul economic Martin Hutchinson considera că profesorul american este prea pesimist, pe fondul apariţiei unor tehnologii promiţătoare. La sfârşitul anului trecut, Hutchinson şi-a schimbat radical opinia. "O altă piedică, mai puternică decât cele şase prezentate de Robert Gordon, va face ca secolul actual să fie foarte diferit de cele două care l-au precedat", a scris recent Hutchinson într-un articol publicat pe site-ul PrudentBear (n.a. "If innovation dies, it was killed by regulation", 22 decembrie 2014). Numele acestei piedici este reglementarea excesivă a tot ceea ce înseamnă activitate economică.

"Într-o societate modernă, creşterea cadrului de reglementare va depăşi întodeauna creşterea productivităţii, care va fi trimisă pe o pantă descendentă, de unde nu există ieşire", mai arată Martin Hutchinson, care "postulează" şi o nouă lege a lui Malthus: "Reglementarea creşte exponenţial, în timp ce productivitatea creşte linear".

În opinia sa, Uniunea Europeană a reuşit să ridice o barieră mult mai eficientă în calea progresului tehnologic decât Statele Unite, aceasta fiind "o birocraţie care nu poate fi trasă la răspundere şi un sistem juridic care manifestă o ostilitate instinctivă faţă de economia de piaţă, căutând, prin toate mijloacele, să controleze economiile statelor membre".

La fel, declinul productivităţii din SUA în ultimii 40 de ani nu este accidental, după cum mai arată Hutchinson, ci "coincide cu extinderea reglementărilor de către stat". Analistul britanic ilustrează noile forme ale inovaţiei amintind de site-urile de socializare şi de noile jocuri pentru telefoanele mobile, elemente care nu sunt percepute ca ameninţări pentru instituţiile de reglementare, dar care "nu vor avea o contribuţie semnificativă pentru îmbunătăţirea productivităţii şi a standardelor de viaţă".

În schimb, "inovaţiile majore, care au capacitatea să ne schimbe vieţile şi să conducă la creşterea bunăstării, se confruntă cu o permanentă obstrucţie".

Cu trei ani în urmă am scris despre lecţia oferită de ţăranii chinezi elitelor care se întâlnesc în fiecare an la Davos (n.a. "Lecţia ţăranilor chinezi pentru "elitele" de la Davos", BURSA, 31.01.2012). Simplitatea ei o face inteligibilă chiar şi pentru cei mai "revoluţionari" dintre conducătorii de astăzi ai Europei, care nu pierd niciun moment în căutarea soluţiilor pentru ieşirea din criză.

Este vorba doar despre împărţirea, în secret, a pământului pe care îl lucrau în cadrul cooperativei agricole şi păstrarea unei părţi importante a recoltei la nivel individual. Acest moment din 1978 este considerat a fi factorul declanşator al "miracolului" economic al Chinei, iar reporterii americani care au scris despre acest punct de cotitură al istoriei recente s-au declarat surprinşi de faptul că "totul se schimbă doar prin schimbarea regulilor economice", chiar dacă sunt "aceiaşi oameni, aceleaşi unelte, acelaşi pământ".

Inovaţia nu a fost, în acest caz, de natura unei tehnologii nemaivăzute, ci a reprezentat doar revenirea la un concept care a însoţit dezvoltarea omenirii de la începuturile istoriei: bucuria şi speranţa date de posibilitatea fructificării rezultatelor muncii individului.

Europa are, de mulţi ani, tot felul de programe de creştere a competitivităţii şi de stimulare a spiritului antreprenorial, dar autorităţile, atât cele de la Bruxelles cât şi cele naţionale, sunt incapabile să explice lipsa rezultatelor.

Oare ce lipseşte? În cazul Europei, nu este vorba, oare, despre ceea ce nu lipseşte, ci despre ceea ce există în exces, adică despre imposibilul hăţiş al reglementărilor? Scriitorul american Upton Sinclair spunea odată că "este greu să faci pe cineva să înţeleagă un lucru, atunci când salariul său depinde tocmai de neînţelegerea acestuia".

Politicienii şi birocraţii europeni tocmai astfel încearcă să-şi "justifice" compensaţiile materiale, prin funcţionarea tot mai "eficientă" a aparatului de producere a legilor şi reglementărilor. Acum s-a ajuns la închiderea unui cerc vicios, în condiţiile în care suprareglementarea sufocă speranţa şi inovaţia, adică tocmai factorii determinanţi ai progresului şi dezvoltării economice.

Cu peste trei decenii în urmă, nişte ţărani din China au găsit o soluţie care să-i scape de foamea cronică, doar prin schimbarea, fundamentală într-adevăr, a unor reguli economice.

Oare această înţelepciune este dincolo de capacitatea de înţelegere a elitelor europene? Aşa de orbite sunt acestea de proiectul lor grandios, încât să continue pe drumul reglementării până la dispariţie a speranţei, fără de care nu poate exista o nouă Renaştere?