Paul Ciuci, Compact: "Am ştiut că rock-ul îmi va fi pasiune o viaţă"

Reporter: Aţi ales chitara în copilărie, învăţând de unul singur să cântaţi la acest instrument într-o perioadă în care accesul la informaţia muzicală nu era atât de facil cum este astăzi. Cum a fost drumul care v-a transformat într-unul dintre chitariştii renumiţi din ţara noastră?

Paul Ciuci: Mama mea, văzând că nu o mai scoate la capăt cu mine (nu era zi să nu îi cer: "chitară! vreau o chitară!"), că petreceam mult timp în faţa oglinzii cântând Tony Dallara, Remo Germani, Sincron, Beatles (le ştiam pe de rost pe toate) şi agitam o chitară închipuită prin aer - într-un sfârşit, a cedat şi, la nouă ani, am avut prima mea chitară. La propriu, am dormit cu ea în pat în prima săptămână după ce am primit-o. Vecinii s-au obişnuit cu greu cu primele mele încercări: cu vocea mai mergea, dar, în lipsa unui instructor, cu chitara a fost mai greu, pentru că nici să o acordez nu ştiam. Tot Mama a fost cea care mi-a adus acasă "nişte domni care cântau pe la nunţi", dar, din păcate, unul acorda chitara "în ruseşte", iar celălalt nu era interesat decât de muzica lăutărească. Interesul meu pentru ei a scăzut brusc la zero atunci când m-am prins că habar nu au cine sunt Rolling Stones şi Beatles - se întâmpla în anul 1965. Mama (pentru că pe tatăl meu l-am pierdut cu caţiva ani înainte) a încercat să rezolve altfel problema. Într-o zi a venit acasă cu "Metoda de chitară" de Maria Boeru, mi-a pus-o în faţă şi mi-a zis: "Dacă nu-i nimeni să te ajute, poate că singura cale e să înveţi singur". Şi aşa a fost! După doi ani de chin şi degete umflate dureros, după zile şi nopţi în care m-am încăpăţânat să fiu pe rând Keith Richard, John Lennon sau Sandu Avramovici (cel cu chitara albă din Orchestra Radio TV), am ajuns să cânt singur piese ca "Lady Madonna" (Beatles) sau "Honky tonk women" (Rolling Stones) etc. Apoi "am ieşit" din casă şi făceam spectacole în spatele blocului, unde cântam cu alţi copii şi eram răsplătiţi cu bomboane (râde). Când pretenţiile mele au crescut, când am avut acces la un altfel de informaţie muzicală, când am început să ascult Europa Liberă, pe Cornel Chiriac şi Radio Carolina sau Luxembourg, deja orele pe care le petreceam cântând la chitară s-au făcut tot mai multe şi mai multe. Aşa am descoperit că muzica rock este cea care îmi place mai mult şi apoi hard rock-ul şi celelalte. Am făcut din camera mea locul meu de spectacol; pereţii erau plini de postere pe care le procuram adunând timbre şi dându-le şoferilor de tir care plecau dincolo şi care în schimb îmi aduceau reviste de muzică. Aşa a crescut pasiunea mea în ani de zile! Aşa a fost şi a fost minunat. Încet, încet, am devenit un mic star pe strada Retezatului din cartierul "Oraşul Muncitoresc", Câmpia Turzii. Şi chiar făceam turnee cu orchestra de muzică uşoară din oraş, condusă de domnul profesor Bazil Mureşan, care mă încuraja să apar pe scenă, unde cântam "Atât de fragedă" (Mondial) şi îi înnebuneam pe toţi când treceam la "Blue suede shoes", melodia lui Chuck Berry.

Reporter: De ce rock, mai ales că, în anii debutului dumneavoastră, regimul acelei vremi nu era prea "prietenos" cu acest gen? Ce trupe v-au inspirat?

Paul Ciuci: Rock-ul a fost de la bun început ceva care am ştiut că îmi va fi pasiune o viaţă. Ascult multă muzică, de toate genurile, dar rock-ul este genul pe care îl ascult cu plăcere oricând. Era, poate, şi un fel de potrivire cu rebelul care am fost în adolescenţă; mă fascinau istorioarele despre eroii mei din rock, care sunt convins că ajungeau la urechile mele bine de tot exagerate, dar nu mă deranjau - în ochii mei Mick Jagger, Paul McCartney, apoi Ozzy Osbourne, Robert Plant şi Rob Halford erau nişte zei cărora orice le era permis. Inspiram şi expiram acasă, la şcoală, pe stradă, doar muzică rock. Apoi i-am întâlnit pe Tavi Popovici şi Leluţ Vasilescu, cu care am format prima trupă rock din oraş, iar pasiunea noastră comună pentru această muzică ne-a făcut, la rândul nostru, foarte cunoscuţi la noi acasă şi în împrejurimi. Nu exista plăcere mai mare decât să cântăm noi trei împreună - eram trei, după modelul Cream sau Emerson Lake & Palmer. Dacă voiai să-l găseşti pe vreunul dintre noi, trebuia doar să vii la Club, unde repetam non-stop. Nu exagerez, după şcoală şi în vacanţe ajungeam să facem până la zece ore de repetiţii pe zi, fără să ştim cum zboară timpul. Aşa ne-am făcut şi un repertoriu bogat, şi nu era seară de "Joia Tineretului" unde să nu cântăm câte două-trei ore în faţa unei audienţe mari. Ca o paranteză: când aud şi văd în ziua de azi "vedete" fabricate de vreun post de radio sau TV aşa, peste noapte, şi când îi aud spunând că "nu se simt în voce" după ce că fac şi play-back şi cântă fals, îmi vine să râd şi să le spun că noi plecam de acasă primăvara şi reveneam iarna târziu, şi aveam zeci şi zeci de concerte, uneori şi câte trei pe zi, pe ploaie sau soare, sau în săli neîncălzite - cum erau majoritatea atunci; şi niciodată nu am întârziat ori anulat vreun concert; şi nu exista noţiunea de play-back, exclus! Nu vorbesc cu nostalgie şi nu doresc să arăt cu degetul către cineva. Fiecare are un drum în viaţa lui. Eu şi colegii mei aşa am început şi aşa ne-am "călit" pe drum, în concerte live, adică cinstit şi corect, fără să "furăm căciula" nimănui şi fără să părem altceva decât eram: nişte adolescenţi de 17-18 ani, care am crezut în steaua noastră şi care după atâţia ani încă mai credem (eu cel puţin încă mai cred).

Reporter: Care a fost momentul în care aţi spus: "asta mi-e calea"?

Paul Ciuci: Chiar a existat un moment în care s-a produs în mintea mea acest declic... era ascunsă în mine dorinţa de a "face show", de a face pe artistul (râde), dar cu adevărat a fost atunci când i-am ascultat pe viu pe cei de la Los Paraguayos, care au concertat în Câmpia Turzii, pe stadion - o trupă de alt gen muzical, dar care era compusă doar din chitarişti virtuozi şi voci nemaipomenite. N-a fost singurul moment, au mai fost: la Turda, în concert trupa Chitările Roşii (Mama mă tragea să ieşim din sală, fiind prea zgomotoşi, iar eu m-am smuls din mâna ei şi m-am dus la marginea scenei, de unde nu m-a putut dezlipi nimeni până la final). Au venit apoi Phoenix, cu "Negru Vodă"... m-au fascinat... Doar eu ştiu câte ore am petrecut învăţând solo-ul lui Nicu Covaci. Cam astea au fost momentele mele.

Reporter: Aţi debutat în anii '70, alături de trupa Telegraf, din oraşul dumneavoastră natal, Câmpia Turzii. Cum a fost începutul şi ce v-a determinat să acceptaţi, în 1981, oferta de a cânta în Compact, o trupă care, la momentul respectiv, nu era cunoscută? V-aţi imaginat vreo clipă că poate fi "chemarea succesului"?

Paul Ciuci: Telegraf a fost trupa unde eu şi Leluţ Vasilescu (toboşar) am activat alături de Tavi Popovici, Mircea Marcu şi Nicu Stan, ei fiind din Turda. Era o rivalitate între noi - cei din Câmpia Turzii şi ei - din Turda (se numeau Sonora G4). Am hotărât să ne "unim" şi aşa am făcut o trupă care timp de trei sau patru ani a câştigat tot ce se putea câştiga ca premii la Cântarea României sau alte festivaluri din vremea aceea, dar mai ales am câştigat o mulţime de fani!

La Costineşti am câştigat, cu trupa Telegraf, premiile "Cel mai bun solist vocal", iar piesa "Regele ielelor" a obţinut, evident cu noi împreună, locul întâi. Teo Peter (care cânta la Cătunul, în Cap Aurora, cu Costi Cămăraşan şi ceilalţi din Compact) ne-a auzit, iar după concertul nostru din Costineşti ne-a făcut invitaţia - mie şi lui Leluţ - să venim la Compact. El şi Costi voiau să schimbe componenţa trupei.

Dorinţa mea şi a lui Leluţ a fost să ne facem o profesiune din pasiunea noastră. Colegii noştri din Telegraf aveau meseriile lor în Turda, familiile lor acolo. Eu şi Leluţ am zis "da" şi am făcut Compactul din patru membri. La început se canta 80% repertoriu străin.

Reporter: Sunteţi cel care a făcut cunoscut numele Compact, creând un stil care şi-a pus amprenta în muzica rock românească. Primul succes a venit rapid, iar de atunci au trecut mai bine de 30 de ani. Cum se vedea succesul de acolo, de pe scena anilor '80, şi care este sentimentul de acum, privind în urmă, la toţi aceşti ani?

Paul Ciuci: Venind la Compact, le-am spus celorlalţi că trebuie - dacă dorim ca trupa să se impună pe scena rock din România - să avem un repertoriu propriu, din compoziţiile proprii, aşa că eu am venit cu nişte cântece ale mele, Costi a venit cu ale lui şi aşa am reuşit ca, după puţin timp, să înregistrăm la Electrecord piese noi, proprii, cu Compact. Apoi, după caţiva ani şi multe, multe concerte, pe firmamentul rock din România a început să strălucească şi numele Compact. Am început turnee şi în alte ţări socialiste, am început să fim cunoscuţi de multă lume, ne-am făcut o armată de prieteni şi de fani şi au urmat anii "80, la Costineşti. Restul se cunoaşte, mai mult sau mai puţin.

Reporter: Primul hit, "Fata din vis", nu a adus doar notorietatea trupei, dar a şi rămas "emblema" Compact. Nici în ziua de azi nu există concert în care să nu cântaţi acest cântec care ridică, de fiecare dată, sălile în picioare. Ce simte autorul unei melodii iubite de atâtea generaţii?

Paul Ciuci: În primul rând, recunoştinţă şi mulţumire - recunoştinţă faţă de pubicul care a făcut posibil ca acest cântec, "Fata din vis", să fie cunoscut de 35 de ani şi să fie cântat de aproape trei generaţii de fani; mulţumire pentru că orice artist îşi doreşte să fie cunoscut şi să rămână în memoria celorlalţi prin ceva creat de el. Eu mă consider foarte norocos că am reuşit să fim şi cunoscuţi, şi să cântăm acest cântec emblematic pentru Compact de atâtea ori în faţa publicului din România şi din alte atâtea ţări!

Reporter: Deţineţi marca înregistrată Compact, iar de curând aţi câştigat un proces ce interzice folosirea denumirii trupei de către foşti componenţi care nu reuşesc să atragă public decât creând confuzie, folosind acest nume. La un moment dat, spuneaţi că veţi prezenta povestea Compact într-o carte. Vă mai gândiţi la acest proiect - să faceţi cunoscut tot drumul formaţiei, aşa cum a curs el în realitate?

Paul Ciuci: Este adevărat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a făcut dreptate într-un proces care, în opinia mea, nici măcar nu trebuia să existe!

Cât despre carte, da, vă pot spune că îmi trece prin minte să îmi aştern pe hârtie aceste gânduri şi amintiri, doar că mă înspăimântă mulţimea lor şi mi-e teamă că, fiind aşa de multe, nici nu voi şti cu care să încep, de unde să încep. Mă tem că voi lăsa pe dinafară ceva important. Este un proiect care cere multă atenţie şi "disciplină" şi chiar în acest moment nu sunt prea pregătit să încep o asemenea "aventură" care sunt convins că va trezi un interes foarte mare atunci când va fi pregătită să apară!

Reporter: Aţi compus numeroase hit-uri în ani în care muzicienii nici nu se gândeau că o melodie ar putea fi creată de un program pe calculator, aşa cum se întâmplă astăzi. Vedem că generaţia foarte tânără din acest domeniu lansează melodii care se bucură de succes cel mult "o vară". Unde consideraţi că este vina mai mare - la cei care lansează/promovează astfel de produse sau la publicul care le acceptă şi le apreciază?

Paul Ciuci: Cred că "lipsa de comunicare" este cel mai mare dezavantaj pe care îl au în ziua de azi cei care compun cântece: să stai în faţa calculatorului, să iei din stânga şi din dreapta instrumente, să nu cânţi live la ele, să nu simţi vibraţia, emoţia de a cânta la ele, să nu îţi întrebi colegul de trupa - "ce zici? e ok? să schimbăm aici?" - mi se pare, aşa cum spun, un dezavantaj. Creativitatea este ceva ce trebuie împărtăşit. Creativitatea şi inspiraţia vin şi pleacă, nu se supun nici unei reguli pământeşti, de aceea le consider divine... Nu sunt de pe planeta asta... Vin şi merg unde vor ele şi se opresc la cine doresc ele. Ideea unui cântec trebuie împărţită, trebuie discutată, iar la final va prinde forma ce o va face cunoscută celorlalţi, va dispărea sau va rămâne pentru totdeauna în suflet, tocmai din frământările şi insomniile prin care artistul a trecut. Toate astea nu se vor petrece în faţa calculatorului, unde singurul tău prieten este "mouse-ul" cu care faci copy-paste!

Reporter: Afimaţi recent că industria muzicală românească nu este, de fapt, o industrie, ci "un atelier amărât", care produce şi încurajează "rebuturi" pe bandă rulantă. Ce ne-a adus aici? Lipsa profesioniştilor, prea mult amatorism sau prea multe interese la casele de discuri ori la posturile de TV şi radio, care fac jocurile "cui trebuie"?

Paul Ciuci: Asta este părerea mea: nu există o "industrie muzicală". Este amuzant şi trist în acelaşi timp să vezi cum, în cadrul unor producţii care se doresc cât mai grandioase, cei responsabili cu atelierele astea amărâte de creat vedete peste noapte îşi împart premii şi recompensează "artişti" care obosesc chiar înainte să scoată un sunet şi care nu vor să priceapă că nu numărul de "like-uri" de pe reţelele de socializare sunt importante!

Câţi artişti mai vând bilete la concertele lor? Câţi mai cumpără muzica acestor artişti? Cu foarte mici excepţii, aproape nimeni!

Nu există industrie muzicală în România. Îmi pare rău, ne amăgim dacă cumva credem că lucrurile stau altfel!

Dar, eu sunt o fire optimistă aproape incorigibilă - cred că există un număr foarte mare de tineri cu adevărat talentaţi, cu adevărat dornici să arate tuturor cât de buni sunt ei şi cât de bune sunt cântecele lor. Sper, pentru ei, că lucrurile se vor schimba în bine şi vor fi sprijiniţi să iasă la lumină şi că timpul lor va veni foarte curând!

Reporter: Vă mulţumesc!