Pedeapsa capitală

Ştiu că subiectele "de presă" sunt uitate repede, însă acesta n-ar trebui lăsat să treacă aşa de uşor. Zilele trecute, un tribunal din România a dat o sentinţă care va rămâne în analele aberaţiilor judiciare: a respins un recurs la o sentinţă din 1974 prin care un ofiţer al DIE, Constantin Răuţă, a fost condamnat la moarte pentru "dezer­­tare şi trădare". Vina? A rămas în Statele Unite, cerând azil politic împreună cu valiza diplomatică. Magistraţii au considerat că nu au intervenit elemente noi care să justifice casarea sentinţei din 1974. Probabil nu s-au uitat la televizor în ultimii 35 de ani, să afle că între timp a avut loc o revoluţie în ţara aceasta. Propun să le subvenţionăm abonamentul TV.

Oricare ar fi explicaţia, d-l Răuţă - despre care înţeleg că locuieşte acum în Statele Unite - a rămas ultimul român în dreptul căruia figurează o condamnare la moarte validă. Sunt curios ce va spune CSM-ul despre "independenţa justiţiei", dacă d-l Răuţă va avea inspiraţia să se întoarcă în România. Între timp, avocatul său a anunţat că va contesta decizia la CEDO. Are absolut toate şansele să câştige: pedeapsa capitală e abolită atât prin Constituţie, cât şi prin tratatele internaţionale semnate de România. Nu sunt specialist în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, dar sus­pectez că se va lăsa iarăşi cu daune plătite de contribuabili.

Acest gen de Justiţie e fondul pe care o discuţie despre pedeapsa capitală riscă să nu aibă niciun sens. Din două motive. Primul, pentru că dintre eventualii suporteri ai pedepsei capitale nimeni în toate minţile nu ar accepta riscul, considerabil, al erorii judiciare. Cazul Răuţă o dovedeşte cu asupra de măsură. Judecătorii au trecut cu vederea şi faptul că sentinţa în cazul Pacepa - pentru fapte mult mai grave decât valiza lui Răuţă - a fost casată, după cum au ignorat şi faptul că sentinţa e absolut inaplicabilă. Al doilea motiv este acela că pedeapsa capitală e asociată, la noi, cu regimul comunist, care a folosit-o pentru a scăpa de "duşmanii de clasă".

Dar o discuţie măsurată şi raţională e, totuşi, necesară. Fie şi pentru că, altfel, evenimentele ne-o vor lua înainte. Am fost frapat, zilele acestea, citind pe forumuri reacţiile cititorilor la asasinarea, în Ungaria, a handbalistului Marian Cozma. Marea majoritate cereau, vehement, reintroducerea pedepsei capitale.

Aceasta a fost abolită, în 1990, de către noii "emanaţi". Românii nu au fost întrebaţi dacă sunt de acord şi nici nu li s-a explicat de ce anume trebuie să intrăm în rândul ţărilor "aboliţioniste". Alte state din Europa de Est au mai aplicat o vreme pedeapsa capitală: Lituania până în 1995 şi Letonia până în 1996. Şi niciunul dintre acestea nu a degenerat în dictatură.

Nu am pretenţia să tranşez, în aceste câteva paragrafe, o problemă care merită o reflecţie serioasă. Dar pot să semnalez tocmai lipsa unei asemenea reflecţii. Ca în atâtea alte privinţe, politicienii au decretat că "ei ştiu mai bine" decât cetăţeanul de pe stradă ce anume trebuie să alegem, ce valori trebuie să respectăm. Vi se pare însă că ordinea publică şi dreptatea sunt bine servite de decizii precum cele ale magistraţilor din Craiova, despre care aflăm, în fiecare seară, pe la talk-show-uri?

Mă mai deranjează ceva. Lipsa de informaţie, dacă nu cumva chiar minciuna sfruntată. S-a spus, spre exemplu, că pedeapsa capitală a fost abolită peste tot în Europa democratică. Inexact. Letonia nu a abolit-o pentru perioada stării de război. Omorârea unui copil de 11 ani l-a făcut chiar pe ministrul Justiţiei din această ţară, acum câteva luni, să afirme că e nevoie de o dezbatere despre eventuala introducere a pedepsei capitale în vreme de pace. Opinia sa a fost susţinută şi de preşedintele comisiei parlamentare pentru drepturile omului. Iar Letonia este şi în UE şi în NATO.

S-a mai spus că trebuia să abolim şi noi pedeapsa capitală pentru a "intra în Europa". Lucrurile sunt mai complicate. Unele state occidentale nu au abolit pedeapsa capitală explicit, prin Constituţie, decât acum câţiva ani (spre exemplu, Italia şi Franţa abia în 2007). Landul german Hesse prevede şi acum pedeapsa capitală în Constituţia proprie (cu efecte nule, evident, pentru că primează Constituţia federală, aboliţionistă).

Încă de la începuturile sale, statul român modern a fost aboliţionist. În Constituţia din 1866, pedeapsa cu moartea era interzisă în vreme de război. În timp de pace a fost introdusă abia de Carol al II-lea, prin Constituţia din 1938, şi menţinută apoi de comunişti. În ultimul deceniu al regimului socialist au fost condamnate la moarte 57 de persoane (cifră care îi include şi pe soţii Ceauşescu).

Ce e de făcut? În primul rând, o dezbatere onestă. Nu cred că decizii luate în virtutea inerţiei, în pripă sau din raţiuni mincinoase, merită să producă efecte acum. După cum nu putem accepta nici aberaţiile judiciarului comunist. O justiţie modernă, eficientă, o putem imagina doar după respingerea ambelor excese.