PIPEREA SUSŢINE CĂ ÎMPRUMUTUL DE LA FMI ESTE SIMILAR CU CELE ÎN CHF Croitoru, BNR: "Este un non-sens să spui că acordul cu FMI a avut clause abuzive"

Împrumul pe care ţara noastră l-a luat în 2009 de la forurile internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană) a fost intens dezbătut în ultimele zile, ridicând semne de întrebare în rândul unora dintre specialişti.

După ce analistul economic Lucian Isar a abordat subiectul, spunând că Banca Naţională a obţinut profit în urma acestui împrumut, iar o parte dintre debitorii împrumutaţi în franci elveţieni a cerut Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Curţii de Conturi să verifice condiţiile în care a fost încheiat acordul cu instituţiile străine, avocatul Gheorghe Piperea a făcut acuzaţii grave, pe pagina sa de Facebook, referitoare la acest contract de împrumut, purtând şi o discuţie contradictorie pe subiect cu fostul preşedinte Traian Băsescu, la una dintre televiziuni.

Gheorghe Piperea face trimitere la un răspuns pe care senatorul ALDE Cristiana Anghel l-a primit, în 2013, de la Ministerul Finanţelor Publice (MFP), ca răspuns la unele întrebări pe care le-a adresat în legătură cu împrumutul de la FMI.

Referitor la acest aspect, Cristiana Anghel ne-a declarat: "În 2013, la doar trei săptămnâni după preluarea mandatului de parlamentar, am cerut o motivare pentru faptul că au fost tăiate salariile în 2010, în condiţiile în care eram împrumutaţi la FMI.

Am cerut să văd ce s-a făcut cu banii şi am văzut că aproape 2 miliarde euro au fost pentru MFP, iar restul au mers la BNR. Băncile au avut un respiro, după care şi-au trimis bani la băncile mamă, dobânzile nu au scăzut etc.

Citind scrisoarea de intenţie cu FMI, am văzut că fondul ne-a impus totul, tot ceea ce a făcut Guvernul a fost impus de FMI. Acordul de împrumut a ajuns la Parlament în 2010, a fost aprobat o dată, după care a fost modificat de două ori, iar scrisoarea a primit votul Parlamentului abia în 2013".

Acest document confirmă că împrumutul luat de România de la FMI, în 2009, a fost similar cu împrumuturile luate de sutele de mii de debitori în franci elveţieni în perioada de sfârşit a boom-ului financiar, susţine avocatul Piperea.

Acesta subliniază: "Este un contract opac, a fost acordat fără ca debitorul să fie informat asupra întinderii obligaţiilor şi asupra amplitudinii riscurilor asumate, este toxic pentru o mare parte a populaţiei şi, culmea ironiei, conţine clauze abuzive, aceleaşi cu care ne-au obişnuit în ultimii 6 ani două dintre băncile cele mai des prezente în procesele declanşate pentru evacuarea din contracte a clauzelor abuzive.

Să începem cu cuantumul: suma contractată cu FMI în 2009 a fost de 12,95 miliarde euro. Din această sumă MFP a «beneficiat» de doar 2,15 miliarde euro, BNR beneficiind de restul - 9,79 miliarde euro. Din aceste sume, BNR a tras, numai în mai 2009, suma de 5 miliarde euro. Ultima tranşă, de 1 miliard de euro, care trebuia trasă în mai 2011, nu a mai fost trasă, autorităţile considerând «de tip preventiv» această tranşă (banii nu au mai fost cheltuiţi efectiv, ci au rămas în cont, la dispoziţia debitorului, pentru eventuale situaţii de criză şi pentru ridicarea ratingului de ţară). (...)

În 2011 s-a mai semnat un acord de împrumut suplimentar cu FMI, de data aceasta pentru suma de 3,5 miliarde euro, dar acest împrumut nu a fost niciodată accesat. A fost şi a rămas un împrumut preventiv (stand-by). Atenţie că, în acelaşi an 2011, România luase deja decizia să nu mai utilizeze ultima tranşă de 1 miliard de euro din împrumutul iniţial, cel din 2009. Mă întreb ce costuri or fi fost plătite pentru acest răsfăţ.

Destinaţia împrumutului: cei 2,15 miliarde euro traşi de MFP au fost folosiţi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat şi refinanţarea datoriei guvernamentale (deci nu a fost vorba de o «centură de siguranţă», aşa cum, în 2009, încerca să ne covingă Traian Băsescu, ci de o procedură de tratament al pre-insolvenţei). (...)

Aprobarea împrumutului s-a făcut prin OUG nr.99/2009, deci fără dezbatere publică şi fără dezbatere parlamentară. Ulterior au fost nenumărate scrisori de intenţie din partea Guvernului (...) care au fost aprobate fie prin OUG, fie prin legi trecute prin parlament ca prin brânză, fără dezbatere. (...)

Este evident că niciun parlamentar nu a ştiut, niciodată, ce semnează, ce obligaţii şi ce riscuri îşi asumă în numele contribuabililor români.

Iar despre noi, contribuabilii, ce să mai spun: noi nici acum nu ştim cu exactitate cât ne-am împrumutat, de ce, cu ce sacrificii şi cu ce servituţi. Ştim doar atât: că am plătit cu vârf şi îndesat. Iar un milion de-ai noştri au ajuns în faliment personal pentru că au fost nevoiţi, că noi toţi, de altfel, să suporte sacrificiile şi servituţile asumate de Guvern de fiecare dată prin aceste scrisori de intenţie semi-confidenţiale.

Şi acum, şocul administrat de acest document.

Costurile aferente acestui împrumut sunt:

- comisionul de serviciu de 0,5%, perceput prin debitare directă la fiecare tranşă (acest comision seamănă cu comisionul de risc sau de administrare utilizat de defuncta Volskbank în contractele de credit de retail); precum ştim, acest comision a fost declarat abuziv şi ilegal de ICCJ şi de Tribunalul Bucureşti, în procesul de tip class action declanşat contra Volksbank de ANPC şi câştigat de Asociaţia Parakletos contra Băncii Transilvania;

- comisionul de angajament (nespecificat; se calculează în funcţie de gradul de utilizare; în caz de neutilizare, se aplică o penalitate);

- dobânda este variabilă, cuantumul său fiind cunoscut prin consultarea săptămânală a web-site-ului FMI (această modalitate netransparentă de calcul seamănă izbitor cu Dobânda de Referinţă Variabilă practicată de BCR şi declarată abuzivă şi ilegală de ICCJ în dosarul G1 vs BCR);

- sumele sunt calculate în DST (drepturi speciale de tragere), un instrument de calcul electronic, fără valoare circulatorie; în momentul tragerii DST-urilor, BNR emite lei, majorând masă monetară; pe baza acestor DST-uri, băncile pot emite, utilizând monopolul levierului creat în favoarea lor de sistemul rezervei fracţionare, mult mai mulţi bani-datorie decât le-ar fi permis propria pungă sau vistierie.

Am putea spune că : (i) băncile «responsabile» şi «oneste», «umanizate» din România au avut de unde să înveţe cum se utilizează în folosul propriu şi în paguba debitorilor clauzele abuzive; (ii) statul român a semnat un împrumut cu clauze abuzive; nefiind consumator, nu poate beneficia de protecţia acordată acestora de legislaţia specială. Pagubele, până la clarificarea în penal a acestei afaceri, le vom suporta noi".

Analistul economic Florin Cîţu este de părere că, pentru a ne da seama dacă am avut clauze abuzive în acordul cu FMI, ar trebui să vedem ce condiţii au avut celelalte ţări. "Cel mai probabil costurile împrumutului pe care l-am luat de la forurile internaţionale erau standard", ne-a spus domnia sa, ca replică la afirmaţiile domnului Piperea, menţionând: "Poporul nu decide asupra unui astfel de acord, Guvernul îşi asumă responsabilitatea. Părerea mea este să nu ne pierdem în detalii şi să privim adevăratele probleme - cum am ajuns să necesităm acel împrumut şi de ce a fost nevoie să prelungim de două ori acordul cu FMI?"

Faptul că din acest împrumut am folosit bani pentru plata salariilor şi a pensiilor înseamnă în mod clar că am fost în faliment, dar a fost bine ascuns acest aspect, omorând economia locală, ne-a mai spus domnul Cîţu.

Domnia sa afirmă că prelungirea acordului cu FMI, "pentru care am plătit comisioane, a fost ca o perdea pentru politicieni că tot ceea ce fac ei fac bine".

Florin Cîţu a mai precizat că Guvernul a discutat cu FMI şi a stabilit condiţiile de împrumut, dar că documentul a fost ratificat atât de Parlament, cât şi de boardul FMI.

Lucian Croitoru, BNR: "După război, mulţi viteji se arată"

Costurile împrumutului contractat de la FMI erau standard şi mult mai mici decât cele pe care le-am fi putut avea dacă ne împrumutam în piaţă, în cazul în care cineva ne-ar fi împrumutat, ne-a spus Lucian Croitorul, consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu pe politică monetară.

Domnia sa îi răspunde lui Gheorghe Piperea, afirmând: "Nu era posibil să avem clauze abuzive în acordul cu FMI, pentru că vorbim despre reguli internaţionale de drept. În plus, nu există clauze abuzive între instituţii şi persoane juridice. Este un non-sens. Acestea pot apărea între o persoană juridică şi o persoană fizică, considerându-se că persoana fizică este lipsită de cunoştinţe în domeniu".

Lucian Croitoru ne-a mai explicat că o ratificare presupune un act efectuat ulterior, iar documentele cu FMI au fost ratificate de Parlament (ulterior aprobării lor de Guvern), "aşa cum este procedura de obicei".

Referitor la ideea că împrumutul din 2009 a fost prea mare, domnul Croitoru a scris, pe blogul BNR: "În primul rând, la această concluzie se ajunge pornindu-se de la o greşeală metodologică. Nu este corect să decizi pe baza unei estimări ex post în timp real, a fost greşită. Şi, mai ales, nu poţi face pe această bază un proces de intenţie. Cei care se ocupă cu estimări econometrice ştiu că există aşa numita problemă a datelor recente (end-of sample problem). Aceasta înseamnă că datele disponibile sau estimabile în timp real au o calitate mai slabă decât datele ex post. Cu alte cuvinte, erorile de estimare făcute cu datele din timp real sunt mai mari ca cele făcute cu date ex post şi sunt inevitabile. Asta se aplică oricui, astfel că o critică pe supradimensionarea împrumutului ne face să ne gândim că «după război, mulţi viteji se arată». (...).

Concluzia că împrumutul a fost prea mare este greşită deoarece se bazează pe comparaţia dintre cantitatea de bani împrumutată şi cea utilizată. Cantitatea de bani efectiv utilizată este însă dependentă de cantitatea de bani efectiv contractată. Pentru că s-a contractat un împrumut adecvat de mare, mulţi dintre cei care ar fi dorit să-şi mute banii în afara României au renunţat să o mai facă. Din această perspectivă, care este cea corectă, împrumutul a fost exact ceea ce trebuia. (...)

În 2009, în România, datoria externă pe termen scurt era de aproape 22,2 miliarde de euro, iar rezerva valutară era de numai 26,2 miliarde de euro. În aceste condiţii, fără împrumutul relativ mare de la FMI, atacul speculativ din octombrie 2008, demontat de BNR, ar fi fost urmat de alte atacuri, care până la urmă ar fi reuşit, ducând la epuizarea rezervei BNR, la deprecierea masivă a leului şi, astfel, la dispariţia economisirilor în lei ale populaţiei. Un împrumut mai mic ar fi fost dăunător pentru sistemul bancar. Un alt împrumut ar fi fost necesar pentru a salva băncile, ceea ce nu s-a întâmplat".

Legat de profitul BNR, Lucian Croitoru reiterează că, ori de câte ori face profit, Banca Centrală plăteşte 80% către buget, sub formă de impozite.

Domnia sa a precizat: "Nu se poate face profit cu un astfel de împrumut. Ca să fi făcut profit ar fi trebuit ca măcar una din două ipoteze să se îndeplinească: (i) dobânda la acest credit să fi fost mai mică decat dobânda la plasamente cu risc scăzut; (ii) BNR să fi investit în instrumente cu grad de risc ridicat atât din punct de vedere al evoluţiei preţului activului financiar, cât şi al lichidităţii acestuia.

Niciuna dintre cele două ipoteze nu s-a îndeplinit şi nici nu ar fi putut să se îndeplinească. În primul caz, dacă s-ar găsi instrumente cu risc scăzut purtătoare de dobânzi mai mari decât cele de la FMI, toţi potenţialii debitori ai FMI ar fi împrumutat pentru a realiza arbitrajul «risk free». Dar asta ar fi însemnat că s-a întâlnit hoţul (adică noi) cu prostul (adică FMI), cum spune o zicătoare românească, ceea ce, afirm încă odată, nu s-a întâmplat. Plus, FMI nu ar acorda un împrumut aşa mare dacă nu ar fi efectiv nevoie de el în scopul contractat.

În cel de-al doilea caz - plasarea sumelor obţinute din împrumut în instrumente cu grad de risc ridicat - probabilitatea de a produce pierderi financiare şi/ sau prejudicii de imagine este foarte mare, iar BNR are ca scop să asigure stabilitatea şi să-şi întărească credibilitatea, nu să le şubrezească prin uşa din dos, aşa cum rezultă că ar face unii în cazul puţin probabil în care ar ajunge să conducă banca centrală.

Profitul sau pierderea apar ca rezultat al operaţiilor pe care BNR le face cu scopul de a-şi îndeplini obligaţiile legale, în primul rând acela de a stabiliza, pe termen lung, preţurile".

Recent, Adrian Vasilescu, consultant de strategie al BNR, ne-a spus că împrumutul a fost aprobat de Parlamentul României, iar documentul a căpătat putere de lege: "A fost singurul program de ieşire din criză pe care România l-a avut în acea perioadă. Pentru acest împrumut, forurile internaţionale nu ne-au cerut niciun fel de garanţii - nu ne-au cerut Dunărea, nu ne-au cerut Carpaţii, nu ne-au cerut Marea Neagră, ci să performăm economic. Întrucât în 2010 eram în pericol să terminăm banii pentru pensii şi pentru salariile bugetare, pentru prima dată în istoria FMI, forurile internaţionale au aprobat ca trei tranşe care ar fi trebuit să intre în rezerva BNR să intre direct în bugetul ţării, pentru cheltuieli bugetare, inclusiv pensii şi salarii".

În primăvara anului 2009, boardul FMI a aprobat un împrumut de aproape 13 miliarde de euro, cel mai mare din istoria Românei. Guvernul a mai cerut un împrumut de 5 miliarde euro de la Comisia Europeană şi încă unul de 2 miliarde euro de la Banca Mondială.

La începutul acestui an, BNR a plătit ultima tranşă din împrumut, în valoare de 122 de milioane de euro, către Fondul Monetar Internaţional. Guvernul a achitat partea sa încă de anul trecut.

Dupa 2011, când a expirat primul acord de tip stand-by, din care România a tras bani efectiv, guvernele ulterioare au mai încheiat încă două acorduri preventive, din care nu au tras niciun ban.