PLASAMENTE ALTERNATIVE Aproape totul despre icoane şi iconari

Pictură bisericească se face de mult timp. De două mii de ani. Aproape, foarte aproape. A crescut treptat, a trecut prin foarte multe curente şi şcoli, este un capitol aparte al credinţei, al artei, al spiritualităţii umane. Fenomenul înseamnă mai mult decât pictarea icoanelor, decât pictarea bisericilor, decât pictura, decât arta religioasă, decât spiritualitatea creştină. Pentru religia creştină, cea mai răspândită în lume, arta religioasă este o parte determinantă a credinţei. Avem în vedere răspândirea şi valoarea imaginilor artistice folosite în biserică, în practicarea credinţei, dar şi creaţia plastică având subiecte religioase. Mult timp, aproape că nu a existat artă vizuală în afara subiectului religios. O vedem şi în Occident, o vedem şi la noi. Mult timp, arta, pictura dar şi sculptura, nu au existat în afara inspiraţiei biblice.

Hai să ne amintim de istoria noastră, în timp ce pictura de şevalet, cu subiectele sale specifice, apare cam în secolul al XIX-lea, până atunci am avut pictura de pe zidurile bisericilor, care a fost şi cronică vizuală peste veacuri, şi mărturie, şi credinţă, şi mesaj, şi protest. Avem Biblia şi canonul bisericesc, pe pereţii bisericii, avem sfinţi ca nişte oameni şi chipul lui Iisus sau pe cel al Maicii Domnului, avem icoane, dar şi mozaicuri, fresca străluceşte în povestea imaginată pe zidurile sfinte, avem chipurile şi reprezentarea luminoasă a ctitorilor şi a contemporanilor pe post de diavoli sau mucenici, avem peisaje şi chiar nuduri, avem mitologii şi cosmogonii, sfaturi şi înfricoşări.

Apoi, târziu, vine şi pictura de şevalet, cea cultă, cu chipuri de profani ce se cred sfinţi, cu nuduri şi peisaje în număr mare, şi diavoli, dar fără sfinţenii, mituri şi spaime, aşa cum este viaţa din ce în ce mai laică a veacurilor din urmă. Sculptura laică nu are precedent religios, foarte rar în pietrele tombale - mă tot gândesc la Radu de la Afumaţi, şi designul atât de modern sub care îşi doarme somnul de veci. Bisericile, şi mai ales mănăstirile noastre, aveau sculptură abstractă şi decorativă, cu rădăcini în vechimea tradiţional-folclorică. Aşa că, sculptura laică, modernă, este mai mult naturalizată la noi. Şi pictura începuturilor a beneficiat de influenţe şi implanturi occidentale, fie au plecat ai noştri acolo, la studii, fie au venit artiştii de acolo, pur şi simplu. Carol I a fost un suveran care a modernizat ţara şi şi-a adus la curte artişti, pictori şi arhitecţi, dar şi lucrări de artă. În acest timp, arta religioasă a evoluat odată cu statutul bisericii naţionale, care a căpătat autocefalie iar stilul neobizantin a devenit standardul oficial al picturii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Sunt multe fenomene interesante aici, profunde, istorice, avem ce studia şi chiar este recomandată această informare, mai ales celor care reacţionează repede şi stupid.

Arta religioasă are un sfânt patron şi fondator. Este vorba de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, cel care a scris o mare parte din Noul Testament, mai mult decât ceilalţi sfinţi evanghelişti, Ioan, Marcu şi Matei. Luca era medic, "doctorul cel iubit", cum este numit în "Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel". Se spune despre el că este primul care a pictat, care a avut voie să picteze chipul Fecioarei, în poziţia în care Pruncul apare în braţele ei, ceea ce specialiştii numesc "Maica Domnului Hodegetria". Cu drag mă gândesc în acest moment la Mihai Dumitru, specialistul iconar, profesorul universitar, care ar fi avut multe să mă înveţe, după o lecţie ad-hoc într-un muzeu din Ravenna, dar a plecat la domnul, la sfârşitul straniului an 2020.

Ca orice evanghelist, şi Sfântul Luca apare însoţit de un simbol, al lui fiind un bou. Totul porneşte de la viziunea profetului Ezechiel, în care apar patru creaturi înaripate, un om în prim plan, un leu în dreapta, un bou în stânga şi un vultur în spate. Fiecare dintre aceste simboluri au fost alăturate câte unui evanghelist, boul apărând alături de Sfântul Luca.

Din 2017, românii au un vestit pictor de biserici ridicat în rândul sfinţilor, cu numele de Pafnutie Zugravul. Este numele de călugăr al lui Pârvu Mutu, cel mai cunoscut pictor român de biserici, noi neavând acele nume celebre de autori de pictură laică sau de inspiraţie religioasă. Născut la Câmpulung, Pârvu Mutu a trăit între 1657 şi 1735 şi a pictat în stilul brâncovenesc mai multe biserici din Muntenia şi Moldova. Spre sfârşitul vieţii s-a retras la mănăstirea Robaia, din judeţul Argeş, unde a şi murit. Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul este prăznuit la 7 august. 2017, când a fost canonizat pictorul bisericesc Pârvu Mutu, fusese declarat an omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti.

Generoasă în subiecte şi emoţii, pictura religioasă creştină, cea din icoane şi biserici, nu se face la întâmplare, ci după anumite reguli ştiute şi recunoscute. Există chiar o carte, "Erminia picturii bizantine", unde avem totul, chiar totul, explicat foarte clar, mai clar nici că se poate. A fost scrisă de Dionisie din Furna, pictor şi iconograf grec din secolul al XVIII-lea, care a adunat multe scrieri, mărturii şi tradiţii de meşteşug, transmise de-a lungul timpului. Fabuloasă este povestea descoperirii "Erminiei" lui Dionisie de către occidentali, şi noi alături de ei, în forma cultă, de best-seller. Porniţi să descopere Grecia şi Bizanţul, doi francezi iscoditori şi dornici să se pună în fruntea unui curent sau ştiinţă, ceva fondator acolo, Adolphe Napoleon Didron şi Paul Durand, descoperă un exemplar scris din lucrarea lui Dionisie, o traduc în franceză şi o publică în 1845, sub numele "Manuel d'iconographie chretienne, grecque et latine : avec une introduction et des notes". Este placată cu texte emfatice şi inutile, la început şi la sfârşit, şi greu se recunoaşte că esenţa acestui sandwich ad-hoc este scrierea unui smerit şi truditor călugăr grec ortodox.

Vremurile noastre ne-a adus, în preocupări şi sarcini, restaurarea. O societate modernă, dezvoltată şi deşteaptă nu poate lăsa să i se degradeze sau chiar să dispară patrimoniul, demnitatea, mândria, istoria. De aceea, susţine un sector de cercetare şi restaurare cât mai dezvoltat şi mai ales cât mai ştiinţific. Pentru că asta este restaurarea, o luptă cu timpul şi efectele sale asupra unei atât de delicate lucrări de spirit şi har. Arta religioasă este mai mult ca orice al domeniu plastic o chestiune de har.

În România, autorii de artă religioasă, de artă de inspiraţie religioasă sau cu subiecte din această zonă, precum şi restauratorii sunt reuniţi în Asociaţia Filiala de Artă Plastică Religioasă şi Restaurare, filială a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Această secţiune este rodul strădaniei organizaţionale a celor care pot fi consideraţi părinţii-fondatori ai restaurării artistice de la noi, porniţi la luptă, de fapt la muncă, direct de pe schelele unde se făceau pictură bisericească. Este o relaţie esenţială, subtilă, între capacitatea de a-ţi clădi propria operă şi cea de a restaura creaţia înaintaşilor. Artiştii se înţeleg între ei, chiar dacă îi despart secole. Artistul restaurator se pune în locul autorului picturii iniţiale şi îi reface stăruinţa. În prezent, tehnica modernă oferă unelte incredibile acestei munci aparte, dar mereu va rămâne harul creatorului şi re-creatorului de artă religioasă.

Cât despre piaţa de artă, icoanele s-au vândut mereu bine, dar nu aşa de bine cum ne închipuim. Nu orice icoană veche şi afumată este de o valoare inestimabilă. Între timp au apărut şi semnături pe icoane, producţia de glajă ilustrată a crescut, chiar şi ferma Faberge pare să aibă nevoie de cofraje, că pilda cu pâinile a ajuns să înmulţească ouăle.