PLASAMENTE ALTERNATIVE Atenţie, vin contemporanii!

Pentru piaţa românească de artă, anul 2013 va fi al creaţiei contemporane sau nu va fi deloc. Nu este vreo revelaţie aici şi nici vocile interioare nu mi-au şuşotit aşa ceva. Tendinţele ne sugereză de mai mult timp o astfel de evoluţie, dar pentru acest an accentul pe creaţia contemporană a devenit o necesitate şi chiar o oportunitate.

Argumentele sunt multiple şi de multe ori ne trimit la comparaţia cu arta mai veche propusă, de obicei, exclusiv la casele de licitaţie. Contextul este dat, de asemenea, de o contractare simţitoare a pieţei de artă şi de reducerea nivelului de preţ cerut cam pentru toţi artiştii. Manifestările de artă contemporană s-au înmulţit şi s-au diversificat, deşi vorbim clar de reducerea banilor vehiculaţi pe acestă piaţă. Arta contemporană a fost exclusă mult timp din licitaţiile de artă de la noi. Primul care a decis, chiar programatic, să vândă contemporani a fost Alexandru Ghilduş la casa lui de atunci, Monavissa, şi continuă, desigur, această politică, confirmată de viaţă, la Goldart. La acea vreme a fost un gest îndrăzneţ, creaţia contemporanilor noştri sau a celor recent plecaţi dinre noi nefiind o miză comercială semnificativă. Nu excludem existenţa unor realizatori care vând sau vindeau mult şi bine, la preţuri semnificative, dar cazurile izolate sunt departe de a contura un fenomen în care statistica este necruţătoare, pură şi adevărată, nu ca la Institutul nostru Naţional de profil.

De asemenea, Artmark a oferit artă contemporană de la prima sa vânzare şi continuă să o facă. Este o evoluţie importantă, generalizată în 2012, dar arta contemporană se manifestă mai ales în afara caselor de licitaţie, în galeriile existente şi cele care continuă să apară, în expoziţiile organizate în spaţii informale, dar de multe ori ideale. O găsim mai puţin în târguri sau saloane pentru că pentru ea se organizează foarte puţine, sunt mai mult simple expoziţii de grup, iar târgurile, în lipsa răposatului ShopArt, sunt dominate de anticari.

În lipsa unor modalităţi profesioniste specializate în comerţul de artă şi promovării pe piaţă a creatorilor de artă plastică, artiştii, de când lumea, se descurcă singuri. Din păcate, de cele mai multe ori doar au impresia că se descurcă! În loc să le stea mintea numai la creaţie, contemporanii fac de toate, de la servicii IT şi PR, la transporturi, mutări şi instalări, inclusiv pano-tări. La un moment dat, probleme se adună în avalanşă şi oricum un creator nu poate, şi nici nu trebuie, să se priceapă la tot şi la toate, să performeze peste tot, într-un sis-tem administrativ oricum haotic şi consumator de nervi. Mai este şi deschiderea sau anvergura pe care un singur om le poate dezvolta, departe de ce ar putea face o structură cu adevărat profesionistă. Iar descurcatul acesta a devenit o plagă pentru societatea românească, care oricum bâjbâie, nu face nimic deştept, pentru nimeni, iar noi preferăm, sau nu avem încotro, să ne descurcăm, cu performanţe departe de potenţe, departe de ce ar putea şi ar trebui să fie, cu pierderi mari de timp şi teren, de vizibilitate, apreciere şi bani. Nici în lume nu ne mişcăm aşa cum ar trebui cu arta plastică, dar nici acasă nu ne înnebunim cu acest domeniu al culturii şi civilizaţiei în care am putea excela. Cât despre conţinut, creaţia contemporană a fost obligată la o maturizare accelerată, nu mai este timp şi chef pentru năzbâtii cu pretenţii de genialitate, făţărnicia costă şi puţini mai au bani, timp şi chef de platitudini făţuite. Este din nou timpul pentru creaţie adevărată, tânără şi deşteaptă, singura care intră în casele noastre şi în competiţia internaţională.

Sociologic şi psihologic, lipsa unei culturi solide de artă şi a unui comportament eficient în raport cu piaţa de artă ar trebui să ne împingă spre arta contemporană. Mai mult ca oricând până acum, în 2012 arta plas-tică a devenit de fiţe, mondenă, des-chizându-şi căi spre o zonă care se presupune că se joacă cu banii. Atitudinea normală, reflexivă, de studiu, faţă de artă lipseşte de la noi, fiind înlocuită fie de o teamă retractilă, fie de un tupeu de tranziţie, în care banii ţin loc şi de gust şi de pricepere. Orice apropiere cu bunăvoinţă, inclusiv cea intermediată de specialişti adevăraţi, face bine vânzărilor şi nivelului cultural. La fiecare pas, însă, pândesc pericole. Nu te poţi pricepe la artă după 10 minute petrecute într-o galerie şi este bine să nu emitem judecăţi de valoare doar pentru că interlocutorul, expert, tace înţelept sau zâmbeşte jenat. Soluţia ar fi apelarea la un specialist, dar şi acesta este un teren minat. Avem oameni minunaţi care toată viaţa s-au aplecat asupra artei plastice, care au atins nemurirea unor mari artişti de care citim numai în paginile de istorie a artei. Unii sunt depăşiţi, alţii au fost doar imagini create pe vremuri lipsite de drept la opinie iar alţii nu mai au mecanismele adaptării la o evoluţie rapidă, poate mai rapidă decât în zonele cu pieţe şi istorie aşezate. La noi lucrurile trebuie să evolueze mai repede, avem multe de recuperat, dar astfel de fenomene au nevoie de timp şi continuitate pentru a funcţiona la nivelul ideal. Ca să nu mai vorbim de gama extrem de diversă de implicaţi în piaţa de artă, de la samsarii din vremurile de tranziţie, la profitorii de atelier, care chiar parazitează piaţa de artă contemporană, ca să nu mai vorbim de reţelele de promovare a unor falsuri de tot felul.

Un alt fenomen de piaţă ce devine din ce în ce mai vizibil este revenirea pe piaţă a unor loturi vândute anterior. Aici se manifestă clar valoarea de investiţie a operei de artă a cărei productivitate era garantată ca axiomă. Scăderea generală a preţurilor şi a volumului vânzărilor afectează, însă şi în special, zona revânzărilor. Altfel spus, nu obţii neapărat un beneficiu revânzând o achiziţie de acum câţiva ani, eventual dinainte de 2009, dar de multe ori nu îţi recuperezi nici banii plătiţi atunci. Deşi am fi tentaţi să ne autocontrazicem cu o serie de recorduri, stabilite în special la Artmark, acestea sunt realizate de aceiaşi mari artişti bine cotaţi, în orice situaţie, "puşi" să se lupte în arena publică, chiar cu detronări, cu meciuri Grigorescu-Tonitza sau cei din linia a doua, că tot l-am încinerat pe comisar. Desigur, ne referim la Sergiu Nicolaescu, şi nu vreun comisar de licitaţie de artă.

Anul trecut au fost câteva fapte de piaţă şi viaţă care merită subliniate. Celebrul Tudor-Art care ne alimentează cu infomaţii despre vânzările de artă de atâta timp, a ieşit pe hârtie. "Indexul independent" este un volum însemnat, plin de informaţii utile, cu facsimiluri de semnătură, atent şi grijuliu realizat. Ţinând cont de faptul că este realizat, în principiu, de un singur om, fapta este şi mai semnificativă. Artmark a continuat să evolueze la nivel înalt, fără să pară afectată de ieşirea în spaţiul concret al secretului polichinellic al alăturării cu Dinu Patriciu, controversatul om de afaceri, un profund colecţionar şi pasionat de artă.

Mai mult ca până acum, Artmark s-a deschis spre evenimente şi licitaţii cu obiecte de colecţie, nu neapărat pictură şi sculptură. La noi, astfel de vânzări nu te umplu de bani, dar îţi duc clienţii spre o lume extrem de interesantă, plină de frumos, istorie, romantism, bun gust, pasional. Artmark a vândut maşini de colecţie sau cu proprietari celebri, a organizat licitaţii de obiecte militare, vinuri, afişe de film şi suveniruri din această lume minunată. Goldart, o altă casă dinamică de licitaţii, a doua, deşi a renunţat la sediul din Dorobanţi, a apăsat serios acceleraţia, şi-a dinamizat şi diversificat oferta şi activitatea, fiind, cu partea aceasta de actualitate şi contemporaneitate, un adevărat actor cultural. Şi un element de bază al pieţei de artă.