PLASAMENTE ALTERNATIVE Ce face, dom'le, Voicu?

Din multe puncte de vedere, o galerie de artă, de antichităţi, seamănă cu administrarea unui restaurant, a unei cîrciumi. Poate fi cu pînze de păianjen pe la colţuri sau cu spoturi luminoase, vesela poate fi ciobită şi murdară sau din porţelan scump şi pictat manual, vinul poate fi acru sau vechi şi nefalsificat, oamenii casei te cîntăresc din priviri, de cum intri, şi niciodată nu veţi fi suficient de valoroşi, cel puţin pînă la proba bacşişului, sau pot fi amabili, bucuroşi de vizită, oricum s-ar solda ea.

Ca şi un resturant sau o cîrciumă, galeria de artă sau antichităţi poate fi bună sau bombă, într-un cartier select sau în zone ferentare. La fel ca resturantul, sau mai ales cîrciuma, galeria se "ţine", şi cel care face asta este factorul esenţial. Cel care ţine bine o galerie de artă devine celebru, i se duce buhul, galeria cîştigă din simplul fapt că a fost ţinută de el, şi numelui său i se adaugă particula de nobilitate "cel care a ţinut (numele galeriei)". Aaaaa, da?

Un astfel de patron, supranumit "cel care a ţinut Hanul cu Tei", este Mihai Voicu, şi el a transformat galeria circulară de la etajul acestui loc de un farmec aparte din partea veche a Bucureştiului într-o adevărată instituţie de cultură. Galeriei de antichităţi, dar şi de artă contemporană, i-a alăturat o casă cu licitaţii din două în două săptămîni, şi cititorii noştri îşi amintesc, desigur, că nu de puţine ori am povestit despre spiritul, atmosfera sau preţurile vehiculate pe acolo. Generosului spaţiu al galeriei i-a adăugat numeroase idei generoase, şi astfel, aici s-a desfăşurat, vreo doi ani, o adevărată stagiune teatrală, cu actori şi regizori cît se poate de profesionişti. Nu puţine au fost seratele sau alt gen de întîlniri culturale desfăşurate la "Hanul cu Tei" pînă cînd, la un moment dat, s-a aflat că Voicu a vîndut Hanul. Sau, ca să res-pectăm adevărul istoric, s-a zvonit că Ilie Dumitrescu, cunos-cutul fotbalist în retragere, a cumpărat Hanul.

Atunci s-a născut o întrebare dilematică: ce face, dom'le, Voicu? Spusă pe tonuri diferite, ea iscă dileme diferite, dar nu fundamental opuse, de la mirarea că renunţă la un fenomen pe care îl pusese pe picioare pînă la curiozitatea privind posibilele proiecte ascunse, în pregătire. Nu s-au făcut investigaţii statis-tice, pentru a putea vorbi cu certitudine, dar nu se cunosc cazuri de persoane care să fie convinse că Mihai Voicu nu va reveni în comerţul cu obiecte de artă şi de colecţie. Şi iată că nu a fost decît o chestiune de timp şi Mihai Voicu îşi leagă numele şi banii de o galerie de artă, una mult mai mică decît etajul "Hanului cu Tei" dar mai cochetă, organizată cu mult bun gust, cu atmosfera apartamentului de vis al iubitorilor de artă, cu tablouri, sculpturi şi tot felul de obiecte de artă, unele mici, cît o bijuterie, altele mari, cît cel mai mare vas gen japonez pe care l-am văzut.

Astfel, se dă răspuns la întrebarea "Ce face, dom'le, Voicu?", unde Voicu este nu numai Mihai, patronul, ci şi Ana, patroana, adică cea care dă numele galeriei şi îi este frică de interviuri, ba chiar şi doamna Cornelia, care nu se numeşte Voicu, dar cu prezenţa sa distinsă şi aplecarea spre tainele operelor de artă face parte distinctă din formula Voicu, o echipă, un stil, un concept de comerţ cu artă. Galeria Ana este peste drum de celebra intrare de pe Pangratti a Televiziunii naţionale şi îşi propune să vrea să fie un fenomen viu, activ, care să adune iubitorii de artă în spaţiul său puţin vast, dar amplu în ospitalitate. Una dintre camerele labirintului acestei galerii va găzdui mini-expoziţii ale artiştilor contemporani, tineri şi talentaţi, iar în sala centrală se vor desfăşura serate artistice sau se vor evoca vremuri în care au fost create operele de succes ale licitaţiilor de astăzi, cu oameni care au trăit acele vremuri sau chiar le-au stat alături sacrilor creatori.

Acum, la Galeria Ana, într-o expunere luminoasă, la nivelul privirii şi deschisă percepţiei directe, găsim un "Balcic" anonim, o imagine inedită nu de pe terasa vreunei cafenele exotice, ci de pe una din curtea castelului reginei, un pic de sus, cu o vedere spre minaret, printre arcade şi galerii vegetale. Alături, o "Marina" şi portretul în ie al unei ţărănci, ambele de Marcela Cordescu. Sînt rare apariţiile pe piaţă ale lucrările surorilor Cordescu, iar ale Marcelei încă şi mai rare decît ale Floricăi, căsătorita Jebeleanu. În licitaţii au apărut doar în acest an şi doar la Alis. De Marcela a fost o singură lucrare, un autoportret din 1948 despre care se spune că provine din colecţia familiei, deşi pe acelaşi rînd se indică faptul că anul morţii artistei nu este cunos-cut. A fost vîndută în urmă cu două luni cu 15 milioane de ROL, în creştere de la 1.200 de RON. Deşi de galerie, preţurile de la Ana ale lucrărilor Marcelei Cordescu sînt prin preajmă. În şedinţa de duminica trecută, de la Alis, a fost propusă, cu 1.600 de lei noi, o lucrare de Florica, "Peisaj cu pod", dar a păţit ce au păţit majoritatea puţinelor picturi cu această semnătură propuse la Alis de la începutul anului: nu a fost adjudecată.

O altă semnătură vizibilă şi la casa Alis şi la galeria Ana este cea a lui Constantin D. Stahi, pictorul ieşean de acum un secol. În expunerea galeriei aflăm o natură cu... cozonaci incredibil de veridici, cu o tăietură de un galben de ou spart azi şi făcut ieri, alături de o pască frumos rumenită, ce juri că încă mai este caldă. Pictura din 1915 te face să crezi legenda cu pictorul antic ale cărui tablouri cu struguri erau ciugulite de păsări. Atmosfera cu cozonaci şi pască din pictura de la galeria Ana se îmbină armonios cu cea din pictura "Paştele", vîndută duminică la Alis cu 110 milioane, în creştere de la numai 75. Eroinele acestei scene nu mai sînt aluaturile moldoveneşti, ci ouăle încondeiate, două coşuri, alături de două cărţi bisericeşti în amănunţime redate. Sem-nătura, cu roşu, este sus, în mij-loc, dar o semnătură cu negru şi amplă, în stînga pe mijloc, ba chiar şi cu Iassy 1915, exact ca aceea din tabloul cu cozonaci, găsim pe pictura "Două jumătăţi zemos şi o bucată într-o farfurie lungă" propusă în mai cu 30 de milioane, dar nevîndută. În 2003, un portret din cele meşteşugite ale lui C. D. Stahi, de această dată reprezentîndu-l pe Sigismund Bathory, botezat Barothy de organizatorii hîtri, din greşeală, a fost vîndut cu 20 de milioane, în creştere de la 13.

Dar nu tabloul lui Stahi a fost cel mai bine vîndut duminica trecută. El a fost depăşit, în preţ, de o "Natură statică" cu oale, ulcele şi mere, de Petre Iorgulescu-Yor, dar mai ales de o "Dansatoare", odihnindu-se, de Iser, care a schimbat cifrele care conduc zerourile, din 12 în 21.000 de lei noi. La asta se mai adaugă un Iser, un portret al lui Alex Weinberg, cu vioara în mînă, vîndut, cu instrument cu tot, cu 10 mii de lei noi, cu doar un milion de lei vechi în plus. Şi a mai fost un Iser, al treilea, un bătrîn gîrbovit, în creion şi laviu, pe care nu a dat nimeni 24 de milioane de lei bătrîni şi ei.

Cînd a apărut licitaţia de la "Hanul cu Tei" în peisaj am salutat-o cu bucuria unei concurente de care ducea lipsă pînă şi deja tradiţionala Alis. Acum, o dată cu răspunsul la "Ce face, dom'le, Voicu?" ne bucurăm să salutăm un alt fel, poate cel bun, de a face comerţ de artă în magazine permanente, unul care să se deosebească de comerţul cu grisine, apă cu bule, montaj şi echilibrări de roţi, borcane cu murături, ciocolăţi, flori la celofan, "Am chiloţi, am ciorapi!", tenişi sau poşete.