PLASAMENTE ALTERNATIVE Punctum!

A mai trecut un an, un an în plus de experienţă în marcarea Zilei Culturii Naţionale. Ea a fost stabilită în 2010, prin Legea nr. 238 din 7 decembrie, ziua când legea a fost publicată în Monitorul Oficial. Atmosfera a fost generoasă, de sărbătoare, de cadouri, de Moş Nicolae, pentru că legea, în puţinele sale cuvinte, spune să se dea ajutor "material şi financiar" pentru a se organiza "manifestări cultural-artistice" şi "acţiuni social-culturale".

În schimb, expunerea de motive, în ceva mai multe cuvinte, comite nişte inexactităţi. Se susţine acolo că modelul Zilei Culturii Naţionale funcţionează şi în alte ţări, aceasta fiind stabilită în funcţie de viaţa unor mari personalităţi ale culturii din acele ţări, dar cu reverberaţie universală. Sunt date şi două exemple, de fapt două şi jumătate, al treilea fiind cel al Republicii Moldova, legat tot de Eminescu. Concret, noi am fi stabilit Ziua Culturii Naţionale în plină iarnă pentru că Eminescu s-a născut atunci. Tot aşa cum, în Spania, Ziua Culturii Naţionale a fost stabilită la data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua naşterii lui Camoes, Luis de. Nu o să fac acel gest de scuză penibilă, de a scrie că nu am nimic cu Eminescu, Cervantes şi Camoes, pentru că am. Am o admiraţie profundă şi sinceră, susţinută cu argumente care vin din lectura încântată a acestor trei uriaşe opere literare. Este minune curată ce făceau aceşti oameni hărăziţi cu cuvintele, acum aproape cinci secole, sau doar unul şi jumătate, ca la Eminescu al nostru.

Nu s-a observat că 15 ianuarie este exact mijlocul iernii calendaristice, la orele de seară, când se ţin concertele şi vernisajele, este beznă şi frig. Britanicii ştiu ce înseamnă asta şi le-au pus regilor două zile de naştere. Una este cea reală, cea din acte, şi una este a doua zi de sâmbătă din iunie, ca să fie vremea frumoasă. Noi, care defilăm de 1 Decembrie, începutul iernii, cu echipament gros şi călduros, am fi putut alege o zi de vară pentru manifestări culturale peste tot. Ziua lui Eminescu rămâne ca atare, o zi importantă. De altfel, se vede oarece amestec şi confuzie pe 15 ianuarie.

Ambele argumente din expunerea de motive ce susţine legea Zilei Culturii Naţionale sun eronate. Nici Portugalia şi nici Spania nu au vreo Zi a Culturii Naţionale. Au altceva, dar nu sub această formulă sau cuprindere. Ziua de naştere a lui Camoes, care ar fi trebuit să fi fost proclamată Ziua Culturii Naţionale la ei, nu este cunoscută. Pur şi simplu, nu se ştie ziua exactă a naşterii lui Camoes. Probabil, dacă se ştia cine avea să devină nou-născutul, atunci şi-at fi notat cu grijă. În schimb, se ştie că a murit, de ciumă bubonică, la 10 iunie 1580. A fost înmormântat într-un mormânt comun şi nicio încercare de a-i descoperi oasele nu a reuşit. Şi totuşi, are două morminte bine făurite, unul în Panteonul portughez, altul la mănăstirea Jeronimos din Lisabona. La mănăstirea dedicată Sfântului Hieronim se află şi mormântul, real, al lui Vasco da Gama, marele explorator, văr cu Camoes. În 1833, mănăstirea a fost luată de casa regală, un fel de naţionalizare. Repet, în 1833. La dimensiunea maximă, Camoes a fost apreciat mai târziu, astfel că ziua morţii sale, deloc glorioasă dar singura, în lipsa informaţiilor despre cea de naştere, a devenit Ziua Naţională a Portugaliei - Ziua Comunităţii Portugheze - Ziua Camoes, încă din 1640, din momentul obţinerii independenţei Portugaliei. Există şi o zi de 5 mai care a fost declarată de UNESCO Ziua ONU a limbii portugheze. De fapt, UNESCO a preluat o Zi a limbii şi culturii portugheze, 5 mai, şi a simplificat-o, luându-i cultura şi lăsându-i doar limba. Nu ştiu de ce 5 mai, dar sigur 5 de Maio nu se referă la 5 de Mayo, sărbătoarea mexicană. Ca să revenim în actualitate, nici anul naşterii lui Camoes nu este prea sigur, 1524 sau 1525? Acum, când se apropie cincocentenarul, chiar că este o problemă.

Au mai rămas Spania şi Cervantes. Miguel de Cervantes Saavedra, "tatăl" lui Don Quijote, a murit pe 22 aprilie 1616, iar această zi nu este marcată în niciun fel. Doar în 2016 s-a făcut ceva, dar pentru că se rotunjeau fix patru secole de la moartea lui Cervantes. Deci, aserţiunea că Spania şi-a pus Ziua Culturii Naţionale, care nici nu există, de ziua morţii lui Cervantes, este neconformă cu realitatea. Avem, totuşi, o Zi Cervantes, pe 23 aprilie, sărbătorită ca Zi Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor. Cum am sugerat mai sus, la vechii scriitori este uşor să le cunoşti data morţii şi aproape imposibil să o ştii pe cea de naştere. Se verifică şi la Camoes, şi la Cervantes, şi la Shakespeare, şi nici cu Eminescu nu suntem în totalitate siguri.

Prima Zi Mondială a Cărţii a fost inventată acum fix un secol, în 1922, de scriitorul spaniol Vicente Clavel Andres, care a fixat şi principiul, ziua de naştere a lui Cervantes, în varianta de atunci, 7octombrie. De fapt, era vorba de 29 septembrie, Ziua Sfântului Miguel, Mihail, desigur, al cărui nume îl purta scriitorul, rectificată cu diferenţa dintre cele două calendare, iulian şi gregorian. Dar, această zi fusese aleasă aleatoriu, pornind de la convingerea că pruncul purta numele sfântului din ziua în care s-a născut, ceea ce nici atunci nu era literă de evanghelie. De altfel, l-a scurt timp s-a renunţat la presupusa zi de naştere iar sărbătoarea de început a cărţii a fost mutată în ziua morţii lui Cervantes, Ziua Cervantes, 23 aprilie. Zilele noastre au mai făcut o minune: stabilindu-se că şi Shakespeare a murit la aceeaşi dată cu Cervantes, ziua ce trebuia să ofere comemorări a ajuns Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor. Unde mai pui că, tot la cutremurătoarea dată de 23 aprilie 1616, a murit şi scriitorul peruan Garcilaso de la Vega, alias El Inca, primul scriitor metis din literatura spaniolă. Gata? Nu, pentru că Cervantes, plus El Inca, şi Shakespeare au murit la aceeaşi dată, 23 aprilie 1616, dar nu în aceeaşi zi, pentru că, vezi mai sus, diferenţa de atunci, de vreo 10 zile, dintre cele două calendare, unul cu nume de Cezar şi altul de papă. De veţi crede că s-au terminat dilemele, ei bine, nu este aşa, pentru că noul calendar, cel gregorian, a fost introdus în 1582, de naşul său, papa Grigore al XIII-lea, cel care ar fi meritat să se numească Ghinionistul. Deci, la naştere, atât Cervantes, cât şi Shakespeare mergeau pe acelaşi calendar. Când au murit, la 23 aprilie 1616, englezul era, de fapt, cu 10 zile înainte. Calendarul lui Grigore a fost adoptat doar de italieni, spanioli şi portughezi, catolici fervenţi, dar englezilor puţin le-a păsat, au aderat de abia în 1752. Mă rog, noi am făcut-o în 1919.

Ca şi portughezii, spaniolii au şi ei o sărbătoare naţională, dar care ţine nu de vreun scriitor, fie el şi Cervantes, ci de un explorator genovez, Cristofor Columb. Ziua Naţională a Spaniei este Ziua Hispanităţii, 12 octombrie, când, în 1492, Columb a descoperit America. Şi asta s-a stabilit mai târziu, că el credea că a ajuns în India, navigând pe scurtătură, pe scara de incendiu. Deci, Ziua Culturii Naţionale a Spaniei nu există, şi, în consecinţă, nu pică de ziua morţii lui Cervantes, cum se susţine în expunerea de motive, pentru a justifica alegerea zilei de naştere a lui Eminescu.

În aprilie 2012, şi parlamentarii de la Chişinău au decis să sărbătorească, pe 15 ianuarie, cultura. Desigur, era racordarea la decizia Bucureştiului şi cunoscuta dragoste profundă a basarabenilor pentru marele nostru poet. Doar că, dacă în România denumirea oficială este de Ziua Culturii Naţionale, în Republica Moldova se numeşte Ziua Naţională a Culturii, ceea ce mi se pare că sună mai bine. Să nu uităm că românii din dreapta Prutului au declarat Ziua Limbii Române la 31 august, mirabila zi când românii din republica poeţilor, Moldova din stânga Prutului, au proclamat româna, "limba noastră cea română", limba de stat a, încă, republicii unionale sovietice Moldova.

Nu am fost la Chişinău când basarabenii şi-au repus limba şi alfabetul în drepturi, dar am fost la 27 august 1991, când s-a proclamat independenţa de URSS a Republicii Moldova. Şi sigur l-am simţit pe Mihail Eminescu, trecând printre oamenii adunaţi atunci în centrul oraşului, spunând răspicat: Suntem români şi punctum!