Populismul şi principiile dreptăţii

Populismul nostru cel de toate zilele (dar şi de toate nopţile, căci atunci se ating ratingurile ameţitoare) este din ce în ce mai apăsător. Şi, ca un însoţitor permanent al populismului de la noi, antiparlamentarismul - devenit între timp un fel de religie civilă - a profitat din plin de "scandalul" pensiilor speciale pentru foştii parlamentari pentru a mai da o lovitură vieţii parlamentare. Aşa că întrebarea "Este drept ca parlamentarii să beneficieze de pensii speciale?" e repetată cu obstinaţie. Repetitio mater studiorum est! Aşa poate vor "învăţa" consumatorii de media că parlamentul este nu doar inutil, dar şi profund nedrept. Ca urmare, ar trebui redus la minimum şi lăsat fără "privilegii". Quod erat demonstrandum.

Întrebarea, aparent moral justificată, este doar o nouă formă pentru a pune în discuţie "legitimitatea" instituţiei parlamentare. Poate, însă, adevărata întrebare este dacă pensiile speciale sunt în general justificate. De ce ar fi mai justificate pensiile speciale ale judecătorilor şi procurorilor ori ale militarilor în raport cu cele ale parlamentarilor? O cheie pentru o abordare raţională, sine ira et sudio, a acestei controverse etice ne-o oferă celebra teorie a dreptăţii a lui John Rawls (expusă în cartea sa, accesibilă şi în limba română, O teorie a dreptăţii). Trebuie spus că John Rawls (1921 -2002) a încercat să ofere un fundament teoretic statului social şi a justificat moral sistemul asigurărilor sociale într-un moment în care începea "revoluţia neoconservatoare", fiind, din această cauză, puternic contestat de neoliberali şi libertarieni.

Pentru Rawls, inegalităţile de venituri (iar pensiile speciale sunt astfel de inegalităţi) nu sunt problematice din punctul de vedere al dreptăţii sociale decât dacă sunt în favoarea celor mai dezavantajaţi. Altfel spus, dacă cei dezavantajaţi (cei cu venituri mici, de exemplu) sunt avantajaţi de existenţa unor inegalităţi salariale, atunci acele inegalităţi sunt compatibile cu principiile dreptăţii rawlsiene. După formula lui Rawls, "dacă anumite inegalităţi de capital şi diferenţe de autoritate se dovedesc a genera un avantaj general superior situaţiei ... iniţiale", atunci ele sunt acceptabile pentru că permit ameliorarea condiţiilor. Ceea ce este, din perspectiva lui Rawls, inacceptabil este însă ca o inegalitate să afecteze, prin consecinţele sale, demnitatea umană. Altfel spus, dacă în urma apariţiei unei inegalităţi de venituri unii oameni rămân fără venituri care să le asigure existenţa, atunci aceste inegalităţi sunt inacceptabile şi provoacă justificat o reacţie de contestare. Este ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, în Grecia, dar şi în România, după aplicarea curbelor de sacrificiu dictate de politicile de austeritate.

Când, în 2011, pensiile speciale şi alte avantaje au fost desfiinţate, acest lucru a fost justificat, dacă ar fi să privim într-o perspectivă rawlisiană, pentru a asigura condiţiile minime de existenţă pentru cei mai defavorizaţi. Nu a fost însă aşa, pentru că în final nu toate pensiile speciale au fost desfiinţate, ci doar unele. Cele ale magistraţilor, spre exemplu, au fost menţinute.

Dar de ce ar accepta cineva să renunţe la avantajele sale pentru a favoriza pe cei dezavantajaţi? Pentru Rawls, care a fost un liberal, oricare dintre noi putem ajunge într-un anumit moment în situaţia celui mai dezavantajat şi atunci vrem să fim trataţi cu întreaga consideraţie. Spre exemplu, oricare dintre noi ne putem îmbolnăvi de o boală gravă şi am dori să beneficiem de cel mai bun tratament chiar dacă veniturile noastre nu ne permit acest lucru. Or, dacă o inegalitate ne răpeşte acest drept esenţial, atunci ea nu mai este compatibilă cu dreptatea. Şi, revenind la cazul pensiilor speciale pentru foştii parlamentari, acestea nu par să producă inegalităţi care să-i afecteze pe cei mai defavorizaţi. Ca şi pensiile judecătorilor şi procurorilor, de altfel, care sunt, pe de altă parte, mult mai consistente financiar. Din perspectiva sociologică, dacă pensiile speciale acordate foştilor parlamentari ar asigura condiţii pentru retragerea unor politicieni şi condiţii pentru o mai bună recrutare a altora, atunci efectul lor ar fi chiar unul benefic. Iar impactul bugetar ar fi minim.