Portrete triste

Prietenul meu, Pictorul, mi-a spus adesea că proba cea mai grea a meşteşugului şi artei sale este portretul. Am crezut, multă vreme, că dificultăţile vin din complexitatea trăsăturilor umane şi din dorinţa artistului de a găsi acel ceva, esenţial, în personajul său, pe care să-l înfăţişeze lumii, depăşind, astfel, exerciţiul simplei imagini în oglindă a unui chip! M-am înşelat! Portretele de contemporani, la care mă obligă îndeletnicirea de gazetar, mi-au dezvăluit misterul: dificultăţile, adesea insurmontabile ale portretisticii nu vin din tehnică, nici din structura complexă a personalităţilor, ci din tristeţea care-l copleşeşte pe artist, obligat să pună în pagină prostia seacă, răutatea gratuită, orgoliul găunos, ignoranţa "multilateral dezvoltată", deşertul nesfîrşit al goliciunii interioare a celui care-i stă în faţă, drept "model". Aceste personaje sunt, adesea, oameni aflaţi în poziţii de putere, de autoritate şi mărire, deţinători ai unor considerabile averi, sunt cei care comandă şi plătesc opera de artă, de aceea, în sufletul pictorului se strecoară, inevitabil, o doză de teamă. Cum să-l zugrăveşti pe "onorabilul" aşa cum este? Dacă bagă şi el de seamă, privind tabloul? Adio comenzi, nu doar de la el, ci de la toţi cei asemenea lui! Sub un asemenea stress, portretul are toate şansele să cadă ori sub securea convenţionalismului manierist, ori sub măciuca eşecului. Nu întîmplător, cele mai bune portrete, din istoria picturii, sunt autoportretele sau cele ale unor fiinţe apropiate, relativ insignifiante social, de la care artistul nu aşteaptă nici o reacţie! Ar fi, oricum, inadecvată şi inutilă!

Gazetăria, aceea adevărată, care îşi respectă statutul, are în acest fel, un avantaj major asupra picturii. Portretul nu este făcut la cererea clientului! Cel de astăzi face parte din seria pe care am inaugurat-o acum cîtăva vreme: "Prostul de serviciu". O galerie menită să surprindă nu chipuri, nici trecătoarele personajele, în carne şi oase, ci o părticică din universul infinit al inadecvării acţiunii umane, al lipsei de judecată şi de înţelegere a datelor realităţii în care cineva alege să exprime public un punct de vedere, folosindu-se de înălţimea statutului său. Personajul de astăzi este deputat. Nomina odiosa! S-a suit la tribuna Parlamentului României pentru a se răţoi la un film, la autorul acestuia, pentru a se indigna public faţă de maniera în care vorbesc personajele filmului, pentru a înfiera cu "mînie proletară" autorităţile statului care au finanţat filmul şi, nu în ultimul rînd, pentru a face cunoscut lumii punctul său de vedere cu privire la "complotul" juriului care a acordat acestui film cel mai înalt premiu al festivalului cinematografic de la Berlin, urmărind un singur scop: denigrarea României, a românilor şi a învăţămîntului din această minunată ţară.

Desigur, aş fi putut expedia subiectul spunînd simplu: domnul deputat a ratat o uriaşă ocazie de a dormi liniştit în fotoliul său. Nu-l pot rezolva, astfel, datorită un mic amănunt: personajul cu pricina este, "la bază", profesor. Face parte, deci, din tagma celor care nu numai că ar trebui să ştie ce se întîmplă în şcolile din această ţară, dar, în calitatea sa de deputat ar fi fost obligat să facă eforturi masive şi susţinute pentru a schimba ceva în bine. Lucru pe care, desigur, nu l-a făcut!

Ca să înţeleagă enormitatea inadecvării discursului său public, i-aş propune domnului deputat un exerciţiu simplu: să-şi pună pe umeri mantia care-l face invizibil şi să petreacă trei ore în spaţiul liber al unei incinte şcolare, "spectator" al comunicării verbale dintre tineri cu vîrste între 8 şi 18 ani. Va fi desigur îngrozit, ca şi mine, de ponderea, în acest complex proces de interacţiune, a vulgarităţii, trivialităţii, injuriei, a expresiilor obscene, de locul predominant al agresivităţii şi al violenţei de limbaj. Acelaşi exerciţiu poate fi făcut şi în afara şcolii, pe străzi, în parcuri, ba chiar şi acasă, în familiile şi cercurile de socializare ale celor mai mulţi dintre aceşti copii. Cît despre vorbirea agramată, ori aflată la milioane de ani lumină de exprimarea literară, ori măcar de cea aleasă, a limbii curente, nu cred că mai este cazul să vorbim. Însăşi tribuna Parlamentului României ar trebui declarată "martir" al cauzei, la cîte a auzit, a fost şi este martoră!!!!

Dacă această primă parte a exerciţiului nu i se pare concludentă, domnul deputat ar putea comanda un studiu privind natura şi eficienţa interacţiunii didactice în spaţiul şcolar românesc, pentru a lămuri cum este posibil ca mii de profesori să "facă învăţămînt" fără să ştie metodică nici cît Marius Chicoş Rostogan; ce efecte au asupra elevilor sutele de mii de ore petrecute la clasă fără profesor, ori în discuţii despre orice, mai puţin materia de predare trecută în orar; ce fel de alchimie a educaţiei domină instituţiile de învăţămînt în care nici un elev nu poate trece testul bacalaureatului; ce, cum şi cu ce eficienţă predau materiile lor, miile de suplinitori care nu pot lua nici măcar nota 5 la concursurile de titularizare; care sunt valorile şi normele etice practicate în colectivităţile şcolare din România, atît de către elevi, cît şi de către profesori, respectiv de părinţii elevilor; cum se explică cohortele de absolvenţi de liceu şi facultăţi care n-au buchisit niciodată textele fundamentale ale literaturii şi civilizaţiei europene, de la Caragiale, la Goethe şi Shakespeare, pentru care sintagma "Flautul fermecat" rămîne o enigmă de nepătruns, pentru care înţelegerea ştiinţifică a instituţiilor şi a proceselor sociale, elementare, este un mister etc.

Cît despre faptul că domnul deputat gîndeşte în termenii "neanderthalieni" (nu sunt sigur că nu-i nedreptăţesc pe aceşti strămoşi ai omului!) în privinţa rostului statului în finanţarea şi susţinerea activităţilor de creaţie, că îşi închipuie şi crede cu toată tăria, ca cel mai necalificat politruc al unei devastatoare epoci din istoria recentă a României, că rostul banului dat artistului este să-l condiţioneze ideologic, mai bine să nu vorbim!

Orice om (deci şi eu!) dispune de o capacitate limitată de a înmagazina tristeţea!