Poveste de iarnă

În vremea în care în satele de pe malul Argeşului, portocalele şi bananele erau semn clar că se sfârşeşte anul, curentul electric era un adevărat lux, la fel ca şi pâinea, iar o noapte de program TV reprezenta un miracol, oamenii încă erau legaţi cu fire nevăzute de obiceiuri străvechi. Şi ce obicei putea fi mai de căpătâi în acea perioadă de mare puţinătate a hranei ca tăiatul porcului?

În anul acela, din motive pe care istoria nu le-a reţinut, familia mea nu crescuse un porc. Dar cum pentru tatăl meu cea mai cruntă înjurătură era "nenorocitule fără porc de Crăciun", prin octombrie a mers la vărul lui cu poreclă de târâtoare (un derivat din şarpe) şi a arvunit un porc pe care urma să-l ridicăm cu o zi sau două înainte de Ignat. Satul nostru era exact ca o săgeată lipsită de taina deplasării, stătea pe loc perfect paralel cu râul Argeş. Exista o singură uliţă: uliţa cimitirului, în rest totul era drept, mai puţin câţiva oameni şi câteva garduri.

Dacă nu ştiţi, vă spun eu, foamea copilului e mult diferită de foamea omului matur, are mai multe meandre, nu e atât de simplă. Şi cel mai rău îi e foame de "ceva bun". Pentru mine şoriciul era ceva bun, tocmai de aceea de pe la Sfântul Nicolae începeam să am o privire de lup hulpav ori de câte ori treceam pe lângă un porc. Porc, porc, pe patru picioare, ca să nu existe confuzii şi bănuieli nefondate. Tăierea porcului era pe primul loc în topul evenimentelor speciale, cu repetiţie anuală, la egalitate cu ziua mea de naştere. Tocmai de aceea în anul respectiv trăiam o uşoară emoţie, nu ştiam cât de fermă era înţelegerea dintre tata şi vărul lui. Habar nu aveam că între timp porcul fusese plătit integral şi că noi doar trebuia să mergem să-l luăm.

Finalul unei aşteptări încordate a venit într-o seară de vineri: "Dănuţă (asta eram eu, acum sunt altul), hai să luam porcul!" Am sărit imediat în ghete, dar când l-am văzut pe tata în mijlocul curţii cu o sfoară pusă peste umăr şi o nuia de corcoduş în mână, viermele neliniştii a început să-mi dea târcoale.

"Îl luăm pe jos, la plimbare, că în căruţă nu avem cu cine să-l urcăm şi riscăm şi să-i rupem un picior". Până la vărul gospodar acasă aveam de parcurs maxim un kilometru. Am plecat mai spre seară, ca să nu ne vadă chiar tot satul cu porcul la plimbare. Înţeleaptă decizie! În câteva minute eram în ograda omului, iar tata a exclamat "S-a făcut cam mare!" Eu am tradus "Are o grămadă de şorici". Am legat porcul de piciorul din spate, cu sfoara adusă de acasă, şi am ieşit cu el în stradă. Nu era nici lumină, dar nici întuneric, era fix vremea când umbrele se joacă libere. Soarele se culcase, luna abia se trezea, drumul era drept, pe el ne aflam, la vedere, eu tata şi porcul. Nu trebuia să fi cântărit multe lucruri la viaţa ta ca să-ţi dai seama că porcul era mai greu decât noi doi la un loc cu cel puţin 50 de kilograme. Aşa stând lucrurile, noi ne închipuiam că ducem porcul acasă, el ştia că ne duce unde vrea el. După câţiva metri, suina a decis că nu-i place drumul drept, aşa că a făcut brusc stânga şi ne-a băgat pe uliţa cimitirului, unde nu se afla nicio casă. Încă optimist, tata îmi zice: "E deştept, ăsta a simţit ceva". După 30 de minute prin noroaie şi gropi, am reuşit să revenim la strada principală.

O socoteală simplă ne arăta că parcursesem deja 5 metri pe drumul drept. Încă vesel, tata pune puţină sare pe şorici: "Peste două zile e Ignatul, dacă mergem în ritmul asta cred că îl tăiem pe la Tite la poartă", poartă care se afla cam la jumătatea distanţei pe care o aveam de parcurs până acasă. Am preluat nuiaua de corcoduş şi am zis să impulsionez puţin lucrurile. Amabil, porcul a început să meargă mai repede, doar că o făcea în cerc. În următoarea jumătate de oră am traversat strada de 6 -7 ori, tur retur, fără să înaintăm mai mult de zece metri. Din fericire, în acele vremuri maşinile erau mult mai rare, benzina mai greu de procurat, aşa că nu riscam prea tare, puteam cel mult să ne sfârşim de epuizare.

Soarele se culcase definitiv. Era întuneric. Întuneric adevărat, nu ca ăsta de acum, sfâşiat de tot felul de becuri şi neoane. Curentul electric era păstrat pentru lucruri mai importante, oamenii satului puteau să-şi culce visele vegheaţi de lumina unei lumânări, a unei candele sau a unei lămpi pe gaz, care gaz, firesc pentru nefirescul vremurilor, nu se găsea.

Eram plecaţi de acasă de mai bine de o oră şi jumătate şi porcul părea dispus să ne familiarizeze cu toate şanţurile din sat. Cum în vremurile acelea un om fără o lanternă nu era om, tata a pornit-o pe a lui, una rusească, dotată cu patru baterii. Şi miracolul s-a produs, porcul a început să fie interesat de fasciculul de lumină proiectat pe pământ. Îl urmărea, în fond nu era primul porc dornic să înghită lumina altora. După două ore şi câteva minute am introdus porcul în curte. Obosise şi el. Noi deja trecusem lejer de această stare. "Îţi dai seama că dacă leşina ăsta pe drum trebuia să-l aducem în braţe?", a mai zis tata, când în sfârşit terminaserăm călătoria. Am crezut că vorbeşte cu porcul.

Ce a urmat?

Obiceiuri străvechi!