Poveste de iarnă
Trei portocale

Aşteptam cadoul de Crăciun de la Moş Gerilă (să-mi fie scuzată, peste timp, confuzia dictată de mediul în care evoluam) cu un entuziasm greu de ascuns. Tot anul fusesem extrem de cuminte în absolut toate zilele în care nu făcusem prostii. Dar cum funcţionam doar pe principiul "cele rele să se spele", stăteam foarte bine la autoapreciere.

În acel decembrie ninsese mult, satul nostru era relativ izolat, dar speranţele rămâneau intactate, în fond Moş Gerilă circula şi prin Siberia, nu avea cum să se împiedice într-un viscol rătăcit prin Câmpia Română. După lungi zile de aşteptare, la poalele bradului (era molid, dar nu mai conta, aproape nimic nu era în conformitate cu numele) a apărut un pacheţel. Aveam o imaginaţie bogată încă de pe atunci, dar lucrarea era mult prea pipernicită pentru cuminţenia mea. Nu se compara cu absolut nimic din scurta mea istorie în materie de daruri primite. În dimineaţa indicată de părinţi, într-o duminică, (Crăciunul picase vinerea şi familia era la muncă, inclusiv eu, la şcoală) am desfăcut pecheţelul. Şoc şi dezamăgire grozavă, trei portocale (ulterior am aflat că erau mandarine, dar eu le-am primit de portocale) şi o maşinuţă din plastic, puţin mai mare decât o cutie de chibrituri, pe care o ştiam din vitrina magazinului sătesc. Nu îmi plăceau portocalele, martorii acelor vremuri ar spune că nu prea îmi plăcea nimic care putea fi mâncat. Coaptă la soarele care bătea în vitrină, maşinuţa a rămas fără roţi după primele minute de cercetare. Rămăsesem cu portocalele şi cu explicaţiile tatei, care îmi dădea asigurări că după ce se mai duce zăpada şi drumul spre oraş devine mai circulabil trebuie să mai vină ceva cadouri.

În momentul acela eram convins de veşnicia zăpezilor.

Mă uitam la portocale (ştiu mandarine, dar aşa mi-a rămas fixat în memorie) şi nu ştiam ce să fac cu ele.

Am desfăcut una şi le-am oferit-o părinţilor. Cred că nu era prea coaptă, parcă am văzut nişte lacrimi când o mâncau. A doua portocală a aterizat pe şifonier, să i-o dau fratelui meu când urma să vină în permisie din armată.

Serveam patria, care cum puteam.

Cu a treia am plecat afară, la partenerul meu de joacă, o căţeluşă neagră, Ţuchi, mare cât o franzelă, care nu ne păzea de nimeni, dar era foarte bună de "sonerie". I-am desfăcut portocala, dar nu s-a arătat prea încântată.

Dărnicia nu prea funcţionase în acel an, dar săniile zburau efectiv în sus şi în jos pe singura stradă din sat, care în stânga, în raport cu casa mea, ducea spre un oraş şi în dreapta...încă nu aflasem atunci unde se opreşte. Cu această ocazie am aflat, de la colegii de sanie, că Moş Gerilă nu prea circulase prin zonă şi că absolut toate jucăriile (total neatractive) de la magazinul lui "Nea' Ioniţă" fuseseră vândute.

În preajama Revelionului a apărut şi fratele din armată şi m-a sfătuit că ar fi cazul ca în viitor să mizez mai mult pe Moş Crăciun. Am reţinut, dar au mai trecut câţiva ani, câteva zăpezi, câţiva molizi până când s-a făcut schimb de Moşi.

Definitiv. Sper!