Prea târziu pentru restructurarea creditelor bancare

Ziarul "BURSA" organizează, astăzi, a treia conferinţă cu tema "Rolul băncilor în restructurarea companiilor". Agenda conferinţei este largă şi încearcă să răspundă unor întrebări de mare actualitate, cum sunt cele legate de recâştigarea încrederii în sistemul bancar, a modalităţilor de creştere a finanţării companiilor sau a rolului băncilor în atragerea fondurilor europene.

Dar dacă este prea târziu pentru restructurarea volumului uriaş al creditelor neperformante din sistemul bancar, iar băncile mai pot ajuta IMM-urile doar prin refuzarea cererilor de credit?

De ce? Pentru că restructurarea începe înainte de acordarea creditului. Afirmaţia pare absurdă, dar numai la prima vedere.

De câte ori nu au fost încurajaţi antreprenorii sau chiar firmele mai mari să contracteze credite mai mari decât intenţia iniţială, doar prin evaluarea "generoasă" a garanţiilor şi luarea în considerare aproape ca un fapt divers a mediului concurenţial şi perspectivelor sectoriale? Trebuie să nu mai amintim şi de "soluţiile" oferite persoanelor fizice, care nu aveau avansul suficient pentru un credit ipotecar?

Pe fondul exuberanţei şi al goanei după cota de piaţă din perioada premergătoare crizei, băncile nu şi-au îndeplinit rolul de partener al mediului de afaceri, care ar fi trebuit să includă şi atenţionarea clientului în cazul unui grad ridicat de îndatorare sau a unei cereri de creditare mult peste capacitatea sa de rambursare.

Reprezentanţii BNR au declarat, de mai multe ori, că analiştii de credit ai băncilor trebuie să ştie să citească un bilanţ al companiilor. Dar este suficient? Nu, deoarece bilanţul reflectă o situaţie trecută şi nu garantează depăşirea obstacolelor cu care se poate confrunta o companie în viitor, mai ales dacă orizontul de timp este mai mare de câţiva ani, iar economia mondială şi regională este zguduită de o criză fără precedent.

Tocmai efectele acestei crize nu au fost evaluate corespunzător de băncile comerciale. Iar despre "viziunea" Băncii Naţionale a României ce ar mai fi de spus? A fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârşire.

Privind ultimele date din sistemul bancar, se poate spune că eşecul politicilor monetare şi de supraveghere a sistemului bancar este complet.

Conform datelor de la BNR privind creditele şi depozitele în profil teritorial, rata restanţelor a fost de 15,1%, în condiţiile în care valoarea restanţelor a rămas relativ neschimbată, la 33,62 miliarde de lei, dar soldul creditului a scăzut cu 2,5 miliarde de lei.

În octombrie 2010 rata restanţelor a fost de 7,6%, iar soldul total al creditului acordat clienţilor neguvernamentali a fost de 208,3 miliarde. De atunci, valoarea restanţelor (n.a. doar principalul şi fără poziţiile extrabilanţiere, conform precizărilor BNR) a crescut cu 111,4%, în timp ce soldul total a crescut cu 6,9%.

Cu cât ar trebui să crească creditul neguvernamental pentru a se reveni la rata restanţelor din octombrie 2010, în condiţiile în care valoarea restanţelor este cea din octombrie 2013? De aproape două ori, până la circa 440 de miliarde de lei!

La o creştere anuală a creditului cu 5% ar fi nevoie de peste 14 ani pentru revenirea la o rată a restanţelor similară celei din octombrie 2010 sau de 7 ani, dacă avansul anual al creditelor ar fi de 10%.

Este evident că un astfel de scenariu are şanse nule de realizare, deci sistemul bancar are nevoie de o recapitalizare masivă, care să absoarbă pierderile aferente creditelor neperformante. Dar şi acest scenariu pare improbabil, deoarece este greu de crezut că băncile străine de pe piaţă îşi vor recunoaşte aşa de uşor greşelile, când autorităţile noastre sunt gata să accepte credite de zeci de miliarde de la instituţiile internaţionale pentru "macrostabilizare".

La mulţi ani după declanşarea crizei financiare globale, BNR forţează reluarea creditării prin reducerea dobânzii de politică monetară, deşi exemplele din economiile dezvoltate ne arată că efortul este inutil, chiar la dobânzi apropiate de zero.

Este suficient să privim corelaţia dintre evoluţia creditelor acordate şi angajamentelor asumate de instituţiile de credit şi dobânzi în ultimii ani (vezi graficul 1).

Până aproape de sfârşitul anului 2009, soldul creditelor a crescut accelerat, în ciuda creşterii dobânzilor, iar soldul s-a plafonat din a doua jumătate a anului trecut, chiar în condiţiile scăderii costului de finanţare.

Corelaţia dintre creditul neguvernamental şi dobânda de politică monetară este şi mai ciudată (vezi graficul 2).

Din 2012 cele două variabile au început să scadă în tandem, deşi, teoretic, o scădere a dobânzii de politică monetară ar fi trebuit să ofere condiţiile necesare pentru creşterea creditului neguvernamental.

Şi atunci cum speră BNR să forţeze lansarea băncilor comerciale într-o nouă aventură "subprime", în special pe fondul reducerii drastice a colateralului de calitate cerut pentru garantarea creditelor? Oare chiar nu conştientizează efectele supraîndatorării, atât la nivelul firmelor cât şi la nivelul gospodăriilor populaţiei?

Estimările apărute în presă, după publicarea raportului BNR privind stabilitatea financiară, arată că românii sunt cei mai îndatoraţi dintre europeni raportat la venituri. Iar veniturile nu dau semne că vor creşte prea curând, cu excepţia "ajustărilor" electorale din sectorul public. Nici nu au de unde să crească, deoarece condiţiile pentru creşterea productivităţii, inclusiv un mediu propice dezvoltării capitalului intern, nu există.

Politica fiscală a guvernului ne arată că mai avem de străbătut un drum lung de la pedepsirea actuală a muncii şi capitalului până la stimularea acestora. De fapt, autorităţile nici măcar nu realizează că munca şi capitalul nu au nevoie de stimulare, ci doar de eliminarea piedicilor insurmontabile din prezent.

În acest context, este evident că retorica BNR are ca scop doar acoperirea adevăratului scop al reducerii de politică monetară: scăderea costurilor de finanţare ale guvernului, pe fondul păstrării unei minime aparenţe a independenţei.

Din păcate, timpul curge inexorabil în defavoarea guvernanţilor, care sunt gata să facă orice, mai puţin să elibereze spiritul antreprenorial de sub jugul statului.

Într-un document de la Eurostat se arată care sunt principalele diferenţe între Sistemul European al Conturilor Naţionale ESA 95 şi varianta sa revizuită, ESA 2010. Un punct important este "clarificarea tranzacţiilor între guvern şi companiile publice pentru îmbunătăţirea elementelor care pot afecta semnificativ datoria guvernamentală". În acest fel, ESA 2010, care va intra în vigoare în septembrie 2014, încearcă să închidă o serie de portiţe pentru ascunderea adevăratului nivel al datoriei publice.

Efectul pentru noi nu este greu de ghicit, având în vedere nenumăratele atenţionări de la FMI privind nivelul arieratelor: creşterea datoriei publice, atât în termeni absoluţi cât şi ca pondere în PIB. Surpriza va fi doar în ceea ce priveşte amplitudinea saltului.

Atunci creditorii internaţionali ne vor cere noi măsuri de austeritate şi noi creşteri ale impozitelor şi taxelor, adică o nouă revizuire a cadrului fiscal, marcat deja de o "volatilitate" extraordinară.

Să prespunem că băncile îşi vor curăţa bilanţurile (n.a. varianta fantezistă este aceea a unei curăţări care să nu implice costuri pentru bugetul statului), clauzele abuzive din contracte vor deveni doar o amintire, iar băncile şi Banca Naţională vor recâştiga încrederea populaţiei (n.a. da, am citit prea mult SF).

Ce va urma? Nimic, deoarece, indiferent de câte acorduri semnăm cu China, dezvoltarea nu poate veni decât prin acumularea capitalului intern. Adică avem nevoie de dobânzi mai mari, care să stimuleze economisirea şi să descurajeze creditul de consum.

Fără toate acestea, restructurarea creditelor bancare nu este decât o vorbă goală, fără consecinţe pentru revenirea optimismului sau relansarea economiei.

"Drumul de o mie de li (n.a. unitate de lungime din China egală cu 500 de metri) începe cu primul pas", spunea odată filosoful chinez Lao Tzu. Oare noi când îl vom face?