"Procesul de restructurare a companiilor nu trebuie să implice doar băncile"

Reporter: Cum apreciaţi implicarea băncilor în asistarea companiilor să îşi restructureze activitatea?

Gheorghe Piperea: În privinţa întreprinderilor mici, nu există o astfel de implicare. Băncile preferă să grăbească intrarea în faliment a acestora, astfel încât să poată să preia, în contul creanţelor pe care le deţin, activele societăţilor în cauză.

Pe segmentul companiilor mijlocii şi mari, chiar dacă se vede o intenţie serioasă de implicare în finanţare, ne confruntăm cu o serie de probleme. Uneori, reticenţele instituţiilor de credit sunt atât de mari, încât nu depăşesc stadiul de intenţie. În alte cazuri, când sumele necesare sunt mari, este nevoie de aprobare din partea conducerii băncilor mamă, care, de obicei, nu vine, din cauza problemelor cu care acestea se confruntă, la rândul lor, şi care le fac să fie reticente faţă de riscul pe care o companie aflată în dificultate îl ridică.

Un al treilea factor care împiedică o implicare mai puternică a băncilor în restructurarea companiilor este reglementarea în domeniu realizată de BNR. Orice credit pe care o bancă îl acordă unei societăţi aflate în insolvenţă este clasificat drept pierdere, motiv pentru care trebuie să constituie un provizion de valoare egală cu finanţarea oferită, dacă are deja o expunere pe respectiva companie, anterioară intrării în insolvenţă.

Astfel, dacă board-ul băncii mamă acceptă propunerea de credit, acesta aduce un cost imediat, ca urmare a reglementărilor Basel II şi a modului în care acestea au fost transpuse în legislaţia naţională.

Din nefericire, situaţia este identică şi în cazul în care este vorba despre o instituţie de credit care nu înregistrează creanţe faţă de compania în cauză. Deşi nu există o interdicţie expresă, BNR priveşte foarte sceptic societăţile în insolvenţă, motiv pentru care băncile se abţin să finanţeze astfel de societăţi, deşi o finanţare este extrem de necesară pentru salvarea business-ului şi, în plus, un credit acordat în perioada insolvenţei este mai profitabil pentru bancă, întrucât are un cost mai ridicat. De altfel, legislaţia insolvenţei pune băncile care acordă credite pe perioada insolvenţei într-o situaţie privilegiată. Aceste credite au poziţia de creanţe curente, banca finanţatoare având dreptul să şi le recupereze înaintea celorlalţi creditori. Dacă societatea care a primit împrumutul intră în faliment, băncile care au finanţat-o în perioada de observaţie sau de reorganizare participă la împărţirea sumelor rezultate din lichidare înaintea altor creditori, chiar şi a Fiscului.

Cu toate acestea, reglementările Băncii Naţionale nu permit finanţarea corespunzătoarea a companiilor aflate în dificultate.

Am auzit, în urmă cu câteva luni, oficiali ai BNR care afirmau că, deşi a intrat în vigoare sistemul de raportare IFRS, se practică, în continuare, şi sistemul de raportare RAS, pentru că a aplica integral IFRS ar însemna marcarea mai rapidă a pierderilor şi a folosi mai rapid provizioanele, ceea ce, potrivit BNR, nu ar fi înţelept, din cauză că ar risca să provoace un comportament hazardat al debitorilor.

Poziţia Băncii Naţionale este, deci, contradictorie cu cea exprimată de bancheri. Aceştia solicită relaxarea regulilor care privesc provizionarea, pentru a putea să îşi marcheze mai rapid pierderile şi să reînceapă creditarea pe baze sănătoase.

Abordarea BNR este contradictorie şi cu mesajele pe care le transmite prin reducerea ratei dobânzii de politică monetară, acelea de relansare a creditării.

Fără o curăţare a portofoliilor de credite neperformante, în special pe zona de împrumuturi corporate, creditarea nu are cum să reînceapă.

Pentru a da impresia că au un indice al solvabilităţii de 12% - 13%, băncile au recurs la crearea de vehicule speciale (speciale purpose vehicle - SPV), unde au ascuns o parte a creditelor neperformante, în aşteptarea unor perioade mai favorabile în care să le valorifice, perioade care nu vor veni, însă. Aceste SPV-uri se finanţează chiar de la băncile mamă ca să poată să cumpere respectivele credite.

Sistemul de reguli Basel III, care va începe să fie aplicat de anul viitor, va impune tratarea SPV-urilor ca făcând parte din grupul băncilor respective, ceea ce va schimba modul de calcul al riscului. Am putea, deci, să ne aşteptăm ca aceste active să inunde piaţa, ducând preţurile la niveluri foarte reduse, ceea ce are o parte pozitivă, pentru că permite reluarea activităţii pe baze noi, dar şi una negativă, unele companii urmând să fie, probabil, nevoite să vândă la un preţ aflat sub costul de producţie.

Reporter: Aţi observat modificări ale rolului băncilor din punct de vedere al acestei implicări?

Gheorghe Piperea: Băncile încearcă, de câţiva ani, evitarea intrarii în insolvenţă, nu atât prin procedura de concordat, care nu prea funcţionează, cât prin măsurile de restructurare aplicate conform cu propriile reguli.

Problema este că aceste restructurări nu se fac întotdeauna în ideea reconstrucţiei unei relaţii de durată cu societatea respectivă, ci privesc aspecte tehnice, precum prelungirea liniei de credit sau a perioadei de rambursare.

Astfel de restructurări au şi o componentă negativă, companiilor impunându-li-se un comportament subordonat băncilor. Adică, firmele nu pot să încheie anumite acorduri de afaceri sau să externalizeze din active fără acordul băncilor.

Această abordare prezintă şi anumite riscuri pentru bănci, unele firme putând să intre în insolvenţă, iar administratorii să demonstreze în instanţă că insolvenţa este cauzată şi de comportamentul băncilor din perioada de "restructurare". De asemenea, restructurările de acest gen presupun şi majorarea costurilor pe care trebuie să le suporte companiile.

Aceste cazuri sunt mai degrabă izolate, majoritatea restructurărilor făcându-se pentru evitarea intrării în insolvenţă şi pot să vă confirm că unele dintre ele dau roade.

Reporter: Care sunt principalele cauze pentru care companiile ajung într-o situaţie dificilă şi au nevoie să recurgă la restructurarea activităţii?

Gheorghe Piperea: De multe ori, cauzele acestor probleme sunt obiective. Să luăm cazul unui furnizor de materiale pentru construcţii. Sectorul construcţiilor este probabil cel mai afectat de criza economică, foarte multe companii care activează aici intrând în insolvenţă. Când se întâmplă acest lucru, furnizorii nu doar că nu îşi încasează sumele aferente, dar sunt şi nevoiţi să emită facturi şi să plătească TVA pentru sumele neîncasate. De asemenea, un astfel de furnizor este şi creditor chirografar, ceea ce însemnă că nu încasează aproape nimic din suma obţinută în urma lichidării. Dacă majoritatea clienţilor unei astfel de companii intră în insolvenţă, atunci şi ea va ajunge să aibă dificultăţi.

Un alt exemplu este cel al furnizorilor de utilităţi care oferă până la 90% din întreaga producţie unei singure întreprinderi. Dacă aceasta încetează să mai funcţioneze, volumul afacerilor furnizorilor scade în mod dramatic, ceea ce, în mod inevitabil, îi pune într-o situaţie delicată.

Acestea sunt doar două exemple care ilustrează cauzele obiective ale intrării în dificultate a companiilor.

Există, însă, destul de multe cauze subiective, de fraudă, de incompetenţă managerială sau de falimente regizate.

Unele persoane deţin mai multe societăţi cu răspundere limitată, cu activităţi coordonate sau disparate. Dacă o astfel de persoană observă că nu mai poate să realizeze un proiect dezvoltat de una dintre firmele pe care le controlează şi pentru care a obţinut finanţare bancară, atunci ea pune firma respectivă sub protecţia tribunalului, pierzând terenul şi partea din construcţie pe care a făcut-o, până la acel moment, înţelegându-se cu băncile şi clienţii care au plătit în avans, şi îşi continuă activitatea cu celelalte firme.

Se mai poate ca o astfel de persoană să îşi falimenteze una dintre companiile pe care le deţine şi să îşi mute afacerea pe altă firmă din grup. În unele cazuri, băncile acceptă acest comportament, pentru că trec creditele pe cealaltă firmă. În aceste situaţii, cei care pierd sunt autorităţile, angajaţii primei firme şi clienţii care au efectuat plăţi în avans.

Legislaţia prevede metode drastice de luptă împotriva falimentelor regizate, dar ea nu a fost pusă în practică niciodată. Este foarte simplu să înfiinţezi un SPV în România, capitalul social necesar fiind de 200 lei, iar perioada de desfăşurare a procedurii este de cel mult trei zile.

Se întâmplă foarte rar ca un faliment să fie considerat fraudulos, din omisiunea creditorilor de a pune în practică mijloacele de sancţionare a celor care comit infracţiuni de genul bancrutei frauduloase. Dacă aceştia ar fi sancţionaţi, persoanele respective nu vor mai putea ca, timp de zece ani, să fie fondatori sau administratori de firme.

Există o lipsă de ştiinţă sau de voinţă în acest sens. Băncile se plâng de hazard moral şi de faptul că legea nu este bună, însă nu observă că în această lege există mecanisme care pot să fie puse la punct astfel încât să se poată apăra de falimentele regizate. Este nevoie de puţină atenţie, altfel "focusată". Trebuie doar să facem un pas în spate, ca să vedem pădurea, nu doar copacii. Dacă nu facem acest lucru, riscăm să considerăm că un singur copac reprezintă întreaga pădure când, de fapt, copacul infectat ar putea fi extras, fără ca pădurea să sufere în vreun fel.

Reporter: De ce este nevoie pentru ca un proces de restructurare să aibă succes?

Gheorghe Piperea: În opinia mea, un astfel de proces trebuie să fie tratat în mod colectiv. Dacă se au în vedere doar raporturile dintre companie şi bancă, şansele de succes sunt reduse.

Există cel puţin patru categorii de actori care trebuie implicaţi în proces, şi anume băncile, Fiscul, furnizorii de utilităţi şi salariaţii.

Poţi să realizezi un minunat plan de restructurare cu banca, dar există riscul ca Fiscul să îţi blocheze conturile sau să îţi sechestreze o parte a activelor, ceea ce te-ar obliga să te pui sub protecţia tribunalului, pentru că altfel rişti să te faci vinovat de bancrută simplă. În aceste condiţii, restructurarea agreată cu banca nu doar că ar fi inutilă, dar poate să fie şi desfiinţată, pentru că reprezintă un act juridic încheiat în perioada suspectă.

Poţi să te înţelegi şi cu băncile, şi cu Fiscul, dar, dacă nu implici şi furnizorii de utilităţi, aceştia pot, legal, să oprească furnizarea. Dacă restructurarea îi include şi pe ei, dar nu şi pe salariaţi, aceştia pot să solicite plata salariilor, sub ameninţarea declanşării unei greve.

Aceştia sunt creditorii de care o companie depinde aproape în totalitate. În cazul în care numărul furnizorilor de materii prime şi produse intermediare şi cel al clienţilor este redus, ceea ce nu este recomandat, reprezentând, în opinia mea, o eroare managerială, trebuie incluse şi aceste două categorii de clienţi în procesul de restructurare.

Reporter: Cum se poate îmbunătăţi cooperarea dintre companii şi bănci, în condiţiile în care primele afirmă că au nevoie de finanţare pentru a-şi desfăşura activitatea, în timp ce instituţiile de credit trebuie să se supună unor reglementări prudenţiale mai stricte, ceea ce le face să manifeste o mai mare prudenţă atunci când aleg proiectele pe care să le finanţeze?

Gheorghe Piperea: Băncile au un rol esenţial în activitatea economică şi trebuie să restarteze relaţia cu clienţii. Trebuie să înţeleagă faptul că un contract este precum o căsătorie, iar căsătoriile presupun şi compromisuri.

Băncile au rolul să colecteze bani de la populaţie şi să îi plaseze în economie. Din nefericire, în prezent, banii colectaţi nu mai sunt plasaţi, din cauza aversiunii faţă de risc. Această aversiune nu se va corecta cu mai puţin de şase luni sau chiar un an de la momentul în care băncilor li se va permite să îşi marcheze pierderile din credite neperformante.

Pe lângă reducerea aversiunii faţă de risc, este nevoie de mai multă atenţie la selectarea proiectelor care sunt finanţate.

Reporter: Vă mulţumesc!