Experienţele făcute în industria noastră minieră, în ultimii paisprezece ani, au adus acest sector în buza prăpastiei, deşi au fost alocate sume imense pentru susţinerea lui. Măsurile luate vreme de paisprezece ani nu au rezolvat problemele zonelor miniere, ba dimpotrivă, în unele cazuri au amplificat problemele sociale şi au accentuat sărăcia, iar populaţia a simţit, an de an, creşteri de preţuri la energie. În perioada 1990-2002, efortul statului a fost de peste 6,53 miliarde de dolari, din care 5,2 miliarde de dolari au reprezentat cheltuielile publice, iar 1,27 miliarde de dolari au fost pierderile din exploatare, înregistrate de companiile de profil. Cele mai mari sume alocate de stat au fost sub formă de subvenţii, respectiv 3,4 miliarde de dolari, mai mult de jumătate decît banii publici alocaţi pentru investiţii. Sumele de la buget distribuite pentru protecţie socială au totalizat aproape 250 de milioane de dolari. În schimb, în perioada amintită, veniturile totale realizate nu au atins nivelurile prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli, aşa cum au fost ele aprobate de Guvern. Totodată, datoriile restante (în marea lor majoritate către bugetul de stat) înregistrate de companiile miniere depăşesc un miliard de euro! Din această sumă, aproape 110 milioane de euro apasă pe furnizorii de utilităţi, în contul energiei consumate şi neplătite de către companiile miniere. Cum este greu de crezut că statul va mai recupera vreodată datoriile restante ale companiilor miniere, rezultă că efortul pentru susţinerea industriei de profil a fost de aproape 8 miliarde de dolari, în 13 ani! Iar rezultatele sînt dintre cele mai proaste, industria noastră minieră fiind, cu mici excepţii, neprofitabilă.
Înainte de 1990, în industria minieră erau angrenate direct peste 350.000 de persoane, iar la sfîrşitul anului 2002 mai erau angajate 68.800 de persoane. Pornind de la aceste date, Guvernul a elaborat, recent, strategia industriei miniere pentru perioada 2004-2010, care prevede mai multe măsuri pentru rentabilizarea sectorului.
Restructurarea financiară a companiilor miniere va consta în separarea minelor neprofitabile în mici societăţi comerciale, care să preia datoriile istorice, un control mai strict al cheltuielilor salariale. Minele care vor trebui închise nu vor mai trece printr-o perioadă îndelungată de conservare, întrucît cheltuielile sînt foarte mari.
Potrivit strategiei guvernului, experienţa de pînă acum a demonstrat că banii cheltuiţi cu conservarea minelor au fost aproape la fel de mulţi cu cei alocaţi pentru închiderea lor, respectiv 600 de miliarde de lei, faţă de 800 de miliarde de lei. Multe societăţi miniere vor fi privatizate sau vor fi cooptate în parteneriate cu companii private. În industria minieră vor rămîne, în următorii şase ani, doar 5.800 de salariaţi, după disponibilizarea a 63.000 de persoane din cele 68.800 existente în domeniu la sfîrşitul anului 2002. Guvernul nu are soluţii pentru aproape 15.000 din cei care vor fi disponibilizaţi pînă în 2010, considerînd că nu vor putea face faţă pe piaţa forţei de muncă. Astfel, ei vor îngroşa rîndurile şomerilor cronici. Din cei 63.000 de disponibilizaţi, în perioada 2002 - 2010, Guvernul consideră că doar 3.000 (mai puţin de 5%) vor fi capabili să îşi deschidă o afacere, iar 21.000 şi-ar putea găsi un nou loc de muncă. Soluţia pentru noi locuri de muncă pare să fie dezvoltarea infrastructurii, care ar putea asigura pentru disponibilizaţi, în următorii trei ani, circa 17.000 de noi locuri de muncă.
Efectele scontate de Guvern sînt punerea industriei miniere pe baze comerciale, eliminarea subvenţiilor şi transferurilor sociale pentru sectorul de extracţie a minereurilor şi lignitului, începînd cu anul 2007, concentrarea investiţiilor în unităţile performante în vederea vînzării lor, privatizarea carierelor de lignit, fie ca societăţi comerciale distincte, fie ca societăţi integrate cu termocentralele, oprirea activităţii şi închiderea minelor neprofitabile.
Efortul financiar preconizat de Guvern pentru următorii şase ani este de 2,2 miliarde de dolari, din care 1,2 miliarde pînă în 2007. Numai că nimeni nu ne poate garanta că, peste şase ani, industria noastră minieră nu va arăta la fel de prost ca acum, cu diferenţa că, în loc de 8 miliarde de dolari, vor fi fost cheltuite vreo 10 miliarde de euro... mai ales că strategia guvernului nu prevede măsuri punctuale pentru fiecare unitate, care să ţină seama de specificul fiecăreia în parte.
Industria minieră numără în prezent 12 agenţi economici, activitatea de extracţie se desfăşoară în 120 de mine şi cariere, iar cea de preparare în 23 de uzine, împărţite pe patru mari ramuri: huilă, lignit, minereuri şi sare. Investiţiile din surse proprii nu au asigurat decît 10% din necesar, cu o singură excepţie, Compania Naţională a Lignitului Oltenia. Guvernele de după 1990 au preferat să subvenţioneze industria minieră la grămadă, fără nici o strategie pe termen lung care să direcţioneze investiţiile către unităţile cu şanse de supravieţuire. Aşa că, după paisprezece ani, restructurarea industriei a fost resimţită doar de mineri, care nu mai reprezintă nici un sfert din personalul angajat în 1990. Iar populaţia a suportat de două ori costurile: a achitat cele aproximativ 8 miliarde de dolari şi a plătit facturi la energie tot mai scumpe.