Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (VI)

9.Cu privire la îngrijorare profesorului Severin privind efectele creditării excesive asupra situaţiei economice în plan internaţional şi autohton dorim să menţionăm că detalii privind reacţia timpurie a BNR la accelerarea creditării, odată cu intensificarea intrărilor de capital străin, prin utilizarea complementară a instrumentelor monetare cu cele prudenţiale, precum şi la măsurile pentru stimularea acţiunii băncilor în direcţia scăderii stocului de credite neperformante şi a îmbunătăţirii monitorizării evoluţiei acestui indicator etc. au fost comentate, cu formularea de soluţii adecvate, în cadrul lucrării Capitalul în România postcomunistă (2018), neconstituind subiectul cercetării cărţii Capitalism şi capitalişti fără capital în România. Astfel că sugestia profesorului Severin, privind aprofundarea aspectelor mai sus menţionate, deşi corectă, a fost soluţionată prin lucrarea publicată în anul 2018.

10.Suntem de acord cu profesorul Severin că era necesară actualizarea din mai multe puncte de vedere a Legii 31/1990 privind societăţile comerciale tocmai pentru că, pe de o parte, întreţinea un nivel neadecvat de redus al cerinţei minime de capital pentru înfiinţarea societăţilor cu răspundere limitată (SRL), nevoia de corecţie fiind stringentă în contextul adoptării Legii nr. 223/30.10.2020 prin care s-a eliminat cerinţa referitoare la capitalul social minim obligatoriu de vărsat de către acţionari la constituirea SRL. Ori se cunoaşte din legislaţia ţărilor dezvoltate că tocmai datorită caracterului limitat al răspunderii acţionarilor/asociaţilor la societăţile de tip SRL, cerinţa legală de capital în cazul acestor entităţi este relativ ridicată pentru a crea încredere partenerilor să intre în afaceri cu asemenea companii având asigurate, astfel, condiţii de recuperare a creanţelor în cazul debitorilor

rău-platnici sau al falimentului firmelor cu răspundere limitată. Spre deosebire de unităţile de tip SRL, tot în ţările menţionate, la cele organizate în comandită simplă cerinţa de capital este mai redusă deoarece comanditaţii, respectiv cei care administrează în mod direct societatea, răspund solidar şi nelimitat, inclusiv cu averea personală, în faţa creditorilor.

De subliniat că în România, în locul asanării şi recapitalizării în mod sustenabil a economiei reale, prin adoptarea Legii 223/30.10.2020, autorităţile au optat pentru extinderea discreţionarismului în dotarea cu resurse proprii a societăţilor comerciale, aflate deja într-o situaţie financiară foarte precară, ceea ce slăbeşte în mod semnificativ stabilitatea economică şi potenţialul de dezvoltare ale ţării.

11.În ceea ce priveşte utilizarea în lucrare, în mod sintetic, a principiilor teoriei formelor fără fond şi exprimarea opţiunii pentru adoptarea cât mai rapidă a monedei euro ca proiect de ţară al României menţionez următoarele:

• Nu am folosit afirmaţia lui Eugen Lovinescu potrivit căreia şi formele pot crea fond deoarece împărtăşesc integral opiniile profesorului Constantin Schifirneţ (2007) care, după un aprofundat studiu al acestei teorii, a ajuns la următoarele principale concluzii:

oFormele fără fond pot fi considerate un "brand românesc", deoarece acestea apar frecvent în România, întrucât ea se prezintă ca un model de ţară a tranziţiilor, nici măcar una finalizată. Aceasta, deoarece negarea, demolarea sau punerea între paranteze a trecutului par a fi marca tuturor generaţiilor;

oTranziţia actuală prin care trece România prezintă multe similitudini cu perioada de început a epocii noastre moderne. Astăzi ne confruntăm cu forme fără fond rezultate din idei, fapte şi mentalităţi ce există predominant în această perioadă de tranziţie;

oTeoria formelor fără fond afirmă că nu este posibilă (sau dacă este posibilă, atunci se poate ajunge la consecinţe grave) copierea de forme, adică sisteme de legi şi instituţii străine care să modeleze fondul intern (cultura, societatea, mentalitatea) şi să creeze astfel acelaşi sistem ca modelul importat. Este de reţinut că teoria formelor fără fond a pus în discuţie probleme acute ale dezvoltării noastre moderne, a căror relevanţă se prelungeşte în timp, a căror actualitate va dăinui acolo unde apar fenomene specifice unui stat cu un nivel mai scăzut de dezvoltare economică şi situat în interdependenţă cu ţări care dispun de o puternică bază economică;

oAtât timp cât societatea românească va mai cunoaşte perioade de tranziţie la intervale mici de timp, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în ultimele două secole, formele fără fond sunt un element peren al evoluţiei noastre sociale şi culturale. Putem spune că formele fără fond sunt marca sau brandul, cum se spune astăzi, al societăţii româneşti. Întrucât exprimă activităţi şi realităţi din alte culturi, termenul fiind preluat ca atare de români, brandul însuşi este o formă fără fond, ceea ce este tragic şi ironic în acelaşi timp.

• Cu privire la aderarea României la zona euro, asupra căreia profesorul Severin prezintă unele rezerve şi o anumită doză de pesimism, precizăm că, în opinia noastră, asumarea adoptării euro ca proiect de ţară reprezintă fondul în cadrul teoriei formelor fără fond. Susţinem aceasta deoarece, în prezent, forma nu este funcţională, respectiv setul de legi existente, majoritatea importate, ca şi cele din a doua parte a secolului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea, prezintă multiple prevederi defectuoase în raport cu exigenţele unei economii de piaţă performante, iar instituţiile publice dovedesc ineficienţă din cauza lipsei unui obiectiv catalizator al forţei intelectuale concentrate în cadrul acestora. Aprobarea la nivel naţional a adoptării euro ca proiect de ţară este de natură să demonstreze un grad ridicat de cultură, educaţie, voinţă pentru respectarea disciplinei în elaborarea şi aplicarea politicilor economice, precum şi disponibilitate pentru un dialog social extins, în vederea atingerii unui larg consens al societăţii româneşti privind adoptarea şi urmărirea riguroasă a realizării etapelor proiectului de ţară menţionat. Fără asumarea la nivel naţional a unui asemenea program prioritar, formelor menţionate anterior, care s-au dovedit a fi ineficiente în păstrarea stabilităţii macroeconomice, permiţând derapaje economice uneori majore, le lipseşte fondul, respectiv obiectivul central, constituit de adoptarea euro, care considerăm că reprezintă, în actuala fază de evoluţie a României, pilonul fundamental al dezvoltării sustenabile a ţării şi bunăstării cetăţenilor în cadrul Uniunii Europene. În caz contrar, în fapt, aplicarea politicilor incorecte la nivel macro şi microeconomic reprezintă practic trecerea de la redistribuirea imorală şi deseori ilegală a stocului de proprietate a statului, epuizată în cadrul privatizării, la permanentizarea redistribuirii fluxului valorii nou create de societate în favoarea "îmbogăţiţilor tranziţiei", deţinătorilor de rente, monopoluri etc. şi în dezavantajul restului populaţiei, care suportă periodic costul erodării puterii de cumpărare.

Considerăm justificată abordarea potrivit căreia realizarea unei convergenţe reale în ritm rapid se obţine cu o certitudine mai ridicată în cadrul MCS II, care obligă la politici economice corecte, coerente, consolidând astfel convergenţa nominală, decât în afara MCS II şi a zonei euro, unde este posibilă, pe fondul lipsei de rigoare a politicilor aplicate, înregistrarea dezechilibrelor economice care afectează ritmul şi durabilitatea convergenţei reale. Costurile reechilibrării în cadrul unor programe încheiate cu FMI, BM şi BCE sunt mult mai ridicate decât cele ale unor ajustări conştiente, ordonate, aplicate la nivel naţional, printr-un mix corect de politici macroeconomice şi prin reforme structurale adecvate, în cadrul anticamerei şi apoi al zonei euro.

Evoluţia României pe parcursul perioadei de tranziţie (până în 2007) şi

post-tranziţie demonstrează că, în prezent, prioritatea ţării noastre o constituie asigurarea disciplinei în conceperea şi aplicarea politicilor economico-sociale, ceea ce permite atât realizarea criteriilor de convergenţă nominală, cât şi a convergenţei reale. Această prioritate este susţinută de faptul că ţara noastră a asigurat echilibrele macroeconomice numai în cadrul programelor repetate încheiate cu FMI, BIRD şi Comisia Europeană (în cadrul acordului la care a participat şi aceasta, începând cu anul 2009), în restul timpului, România înregistrând derapaje, uneori majore, faţă de criteriile unei stabilităţi macroeconomice sustenabile. Astfel, în perioada 1990-2016, România a avut nevoie de susţinerea financiară şi tehnică a FMI şi BIRD timp de 22 de ani (85% din acest interval), cu mult peste durata acordurilor încheiate cu aceste instituţii de alte ţări foste comuniste din regiune. S-a constatat că în cei patru ani de boom economic (2005-2008), când autorităţile române au renunţat unilateral (noiembrie 2005) la acordul încheiat cu FMI, politicile interne incorecte, caracterizate prin prociclicitate, au provocat dezechilibre economice substanţiale; acestea au fost corectate, pe baza unui acord încheiat în anul 2009 cu FMI, CE, BIRD şi BCE, cu un cost social extrem de ridicat, suportat, ca urmare a opţiunii decidenţilor aparţinând dreptei politice a vremii, în marea majoritate de salariaţi (95%) şi numai 5% de proprietarii de capital. Ajustarea macroeconomică a pornit de la un deficit al bugetului general consolidat de 5,4% din PIB (Sistemul european al conturilor, 2010) în anul 2008, urmare căruia România a fost introdusă de Comisia Europeană în procedura de deficit excesiv, din care a ieşit după patru ani, pe baza deficitului bugetar situat sub 3% din PIB, respectiv 2,97%, realizat în anul 2012, după care, în anii 2014-2015, soldul bugetar negativ s-a diminuat până la 1,2% în 2014, respectiv 0,6% în 2015. Ulterior acestor evoluţii, ca urmare a politicii fiscal-bugetare prociclice, acest deficit a crescut până la 4,4% în anul 2019, pentru ca apoi, în condiţiile pandemiei, acesta să se majoreze la 9,2% în 2020. Este de menţionat că, în cadrul aceluiaşi acord cu instituţiile financiare internaţionale (IFI), în anii 2014 şi 2015, înregistrând deficite bugetare de numai 0,8% din PIB, respectiv 0,2%, ţara noastră, inclusiv după ajustarea cu procentele aferente fazei ciclului economic, a îndeplinit obiectivul pe termen mediu (OTM) privind deficitul structural (maximum 1% din PIB), nivel care a fost ulterior mult depăşit, ajungând la 4,7% din PIB în 2019 şi 7,5% în 2020. Programul respectiv de ajustare cu IFI a generat corecţia deficitului contului curent al balanţei de plăţi de la 13,6% din PIB în 2007 şi 11,4% în 2008 la numai 0,9% în 2013 şi 0,3% în 2014, după care s au înregistrat creşteri de la un an la altul, ajungându-se la 4,9% în 2019 şi 5,2% în 2020, ceea ce reprezintă niveluri semnificativ mai mari decât cel de 4% prevăzut ca limită maximă în cadrul procedurii europene privind dezechilibrele macroeconomice. Având în vedere corecţiile majore pe care apartenenţa la UE ne obligă să le realizăm atât în cazul deficitului bugetar (sub 3% din PIB), cât şi al celui extern (la un nivel mai mic de 4% din PIB), rezultă că populaţia şi firmele vor suporta în perioada următoare costuri substanţiale, important fiind ca autorităţile să asigure o repartizare echilibrată a acestora între grupurile sociale, respectiv la nivelul remunerării salariaţilor, proprietarilor de capital, pensionarilor, persoanelor beneficiare de asistenţă socială etc.

Exigenţele Comisiei Europene şi ale Băncii Centrale Europene în scopul acceptării României în MCS II, ca anticameră a zonei euro, presupun obligaţia ca, după îndeplinirea criteriilor de la Maastricht, ţara noastră să aplice ex ante reforme complexe, după cum urmează: i) în cadrul economiei reale, capitalizarea firmelor cu 32,3 mld. euro, respectiv 15% din PIB al anului 2019, din care 30,5 mld. euro aferent societăţilor comerciale cu capital negativ şi instaurarea unei discipline de plăţi ferme între companii şi ii) în domeniul finanţelor publice se impune consolidarea fiscală prin sporirea considerabilă a veniturilor bugetare, ca efect atât al introducerii impozitării progresive a veniturilor şi averilor globale individuale, cât şi al creşterii eficienţei colectării, ca efect al digitalizării administraţiei fiscale, la care se adaugă transparentizarea cheltuielilor bugetare în vederea evitării risipei banului public; în acest sens, Piketty (2019) arată că "nicio ţară bogată nu a reuşit să se dezvolte cu venituri fiscale limitate la 20% din venitul naţional" (se constată că, în prezent, ponderea veniturilor fiscale în PIB înregistrată de România se situează la nivelul celei aferente anilor '50 în Europa Occidentală şi SUA, n.n.). Accelerarea intrării în MCS II şi, ulterior, adoptarea monedei europene nu mai permit folosirea deprecierii cursului de schimb ca instrument de creştere a competitivităţii externe, sporirea acesteia fiind asigurată, în noile condiţii, numai prin reforme structurale profunde, de natură să majoreze PIB potenţial. De altfel, BCE consideră MCS II o etapă utilă în drumul spre zona euro, care este concepută ca un training room sau testing room, având în principal rolul de disciplinare a politicilor macroeconomice şi de catalizator pentru reformele structurale.

Lipsa de voinţă politică a decidenţilor în succesiunea guvernărilor după aderarea la UE în 2007, în scopul aderării la zona euro, este demonstrată de faptul că România a schimbat până în prezent, pe baza rapoartelor elaborate de instituţiile şi specialiştii reprezentativi ai statului, de trei ori anul-ţintă pentru adoptarea euro, respectiv 2014, 2019 şi 2024. În mod sigur, după situaţia din prezent a indicatorilor cuprinşi în tabloul macroeconomic al ţării în raport cu criteriile de la Maastricht privind convergenţa nominală, care necesită substanţiale corecţii şi timp pentru realizarea acestora, următorul raport privind trecerea la euro va stabili drept ţintă anul 2029, deci o amânare cumulând 15 ani faţă de termenul iniţial, respectiv 22 de ani de la intrarea în UE. Faţă de situaţia României, este de menţionat faptul că, deşi a aderat la UE mai târziu decât ţara noastră, respectiv în 2013, Croaţia a aderat la MCS II în 2020, la fel ca şi Bulgaria (care a devenit membră UE în 2007), rezultând că aceste ţări au avut nevoie pentru intrarea efectivă în anticamera euro, pe baza unor decizii asumate de întreg spectrul politic naţional şi de autorităţile statelor în cauză, de 7, respectiv 13 ani de la intrarea în UE. De menţionat că din cele 11 state foste comuniste care au aderat la UE, un număr de cinci au intrat deja în aria euro, iar alte două, în anticamera acestei zone. Este adevărat că mai sunt trei ţări, în afara României, care au aparţinut sistemului comunist, dar care, deşi înregistrează performanţe economice bune, nu se pronunţă asupra momentului intrării în zona euro. De subliniat că aceste state, respectiv Cehia, Polonia şi Ungaria, prezintă situaţii macroeconomice solide, cu deficite bugetare şi externe reduse. Însă, bazându-se pe un sistem robust al instituţiilor de stat, suficient de puternic pentru a implementa politici de dezvoltare sectorială eficace, dar fără a crea obstacole mediului de afaceri, ţările menţionate apreciază că pot realiza în mod mai accelerat convergenţa reală faţă de Europa Occidentală în actuala situaţie comparativ cu cea din interiorul zonei euro.

Revenind la cazul ţării noastre, este de subliniat că niciunul dintre rapoartele elaborate privind trecerea la euro nu a fost considerat drept proiect de ţară asumat de toţi factorii politici decidenţi, ci a reprezentat un demers ştiinţific valoros, dar care nu încorpora determinarea de a elabora un plan de acţiuni concrete, cu termene şi responsabilităţi precise, discutat şi agreat în prealabil cu CE şi BCE, în scopul stabilirii anului intrării efective a României în MCS II şi apoi în zona euro. Această atitudine lipsită de hotărâre a instituţiilor competente la nivel naţional demonstrează, după opinia noastră, influenţa puternică, obscură, a "îmbogăţiţilor tranziţiei" asupra autorităţilor, în sensul amânării adoptării euro, care presupune constrângeri economice ferme, concretizate în disciplină privind elaborarea politicilor publice, implicit reguli stabile referitoare la administrarea ţării, care exclud discreţionarismul în adoptarea deciziilor economico-sociale, aşa cum se întâmplă în prezent, aducând avantaje nemeritate grupurilor restrânse de interese nelegitime şi provocând costuri materializate în erodarea standardului de viaţă pentru restul populaţiei.

Referitor la adoptarea euro, se impune menţionat cu claritate că aceasta nu este o decizie tehnică, ci una politică, aprobată cu sprijin democratic cât mai larg de către toate instituţiile care reprezintă populaţia, planul de aderare la euro, care conţine măsurile care se impun a fi adoptate de către România ex ante intrării în MCS II, fiind necesar a fi aprobat de CE şi BCE. În acest sens, este de subliniat hotărârea Bulgariei şi Croaţiei care, în condiţiile îndeplinirii criteriilor de la Maastricht, au elaborat un asemenea plan de acţiune, cuprinzând reforme structurale concrete, inclusiv în domeniul bancar, care a asigurat intrarea concomitentă în anul 2020 a celor două ţări în Uniunea bancară şi MCS II. În ceea ce priveşte adoptarea euro de către statele membre ale UE, Dombrovskis, vicepreşedinte al Comisiei Europene, a menţionat că "Executivul comunitar sprijină nu doar politic, ci şi tehnic şi financiar eforturile acestor ţări de integrare în MCS II şi zona euro".

Pentru a-i conferi o largă legitimitate, considerăm că programul de intrare în zona euro se impune a fi asumat ca proiect de ţară de către autorităţile statului şi factorii reprezentativi ai societăţii civile. Efectiv, intrarea în MCS II şi adoptarea euro reprezintă instrumente în sprijinul autorităţilor statului pentru evitarea derapajelor economice, respectându se astfel învăţătura din vechea cugetare românească: "să ne întindem cât ne este plapuma". Aceste argumente considerăm că susţin puternic avantajele aderării la zona euro, în pofida imperfecţiunilor acesteia, evocate de prof. Severin.

12.Nu putem fi de acord cu prof. Severin, când susţine că "statul român actual are surse de venituri suficiente". Aşa cum am arătat în lucrare, în România, funcţia de redistribuire a finanţelor publice şi setul de instrumente fiscale specifice acesteia nu sunt activate (respectiv globalizarea veniturilor, a averilor individuale şi impozitarea lor progresivă conform practicii din ţările occidentale dezvoltate, precum şi din foste state socialiste cu performanţe economice bune, ca, de exemplu, Polonia, Cehia, Slovacia, Croaţia, Slovenia etc.). Această situaţie influenţează nefavorabil, în lipsa mecanismelor adecvate pentru stimularea la un nivel mai ridicat a economisirii şi investirii, destinaţia veniturilor disponibile, care sunt alocate preponderent către consum, îndeosebi de persoanele cu câştiguri reduse, şi doar în mică măsură spre investiţii de către cetăţenii cu venituri mai substanţiale.

În aceste condiţii, consolidarea fiscală reprezintă, în opinia noastră, decizia prioritară necesar a fi aplicată în cadrul reformei fiscale, având în vedere nivelul foarte scăzut al veniturilor fiscale în PIB (26,7% în 2019 comparativ cu media UE de 40,9%). Performanţa fiscală redusă este cauzată atât de eficienţa slabă a colectării veniturilor fiscale, aşa cum în mod corect arată profesorul Severin, cât şi de ratele scăzute de impozitare. Calculele specialiştilor arată că îmbunătăţirea colectării veniturilor fiscale la nivelul performanţei Bulgariei ar aduce un plus de circa 4 p.p., iar o eficienţă a încasărilor similară celei din statele dezvoltate ar echivala cu un plus de 5 p.p. Rezultă totuşi necesitatea ca, în scopul asigurării unei baze solide de venituri bugetare pentru furnizarea bunurilor şi serviciilor publice, să se revizuiască substanţial sistemul fiscal, fără afectarea sectorului companiilor, cu accent pe impozitarea progresivă a veniturilor globale şi a proprietăţilor persoanelor fizice - măsură care se impune în mod obiectiv, în condiţiile mutaţiilor structurale majore produse la nivelul distribuţiei veniturilor şi averii populaţiei în ultimii 30 de ani.

În acest sens, pentru îmbunătăţirea aportului componentei fiscale în cadrul unui mix coerent al politicii economice, se impune cunoaşterea cu acurateţe de către autoritatea fiscală a veniturilor tuturor cetăţenilor, ceea ce se poate realiza numai prin îmbunătăţirea regimului fiscal actual, în sensul trecerii de la cota unică la impozitarea progresivă a veniturilor globale individuale, cu acordarea pentru persoanele fizice a mai multor scheme privind deducerile fiscale, conform celor mai bune practici din statele dezvoltate. La o concluzie similară ajunge şi Mungiu-Pippidi (2020), în sensul că impozitarea veniturilor prin cota unică "şi-a atins limitele mai demult", fiind necesară aplicarea impozitării progresive. Concomitent cu această schimbare a regimului fiscal, apreciem că se impune introducerea declaraţiei de patrimoniu individual şi finalizarea accelerată a cadastrului la nivel naţional. Se va putea realiza astfel şi corecta impozitare progresivă a proprietăţilor, prin adoptarea unui model practicat într-o ţară occidentală, considerat adecvat pentru România. De asemenea, se va asigura reducerea considerabilă a evaziunii fiscale, prin crearea posibilităţii de corelare a veniturilor anuale (flux) cu evoluţia patrimoniului individual (stoc).

Considerăm că se impune în mod obiectiv aplicarea regimului impozitării progresive a veniturilor şi averilor globale, întrucât: i) funcţionarea cotei unice nu este de natură să asigure aplicarea unei politici fiscale anticiclice, deoarece, fiind un impozit proporţional raportat la nivelul venitului, nu aplatizează câştigurile în perioadele de avânt economic, necreând spaţiu fiscal care să poată fi folosit în fazele de recesiune. Totodată, aplicarea cotei unice este în contradicţie şi cu ii) principiul utilităţii marginale , în sensul că, pentru persoanele cu venituri ridicate, utilitatea unui leu plătit ca impozit este substanţial mai mică în comparaţie cu cea aferentă cetăţenilor cu venituri mai scăzute, această situaţie determinând un caracter ineficient din punct de vedere economic şi profund inechitabil social al regimului cotei unice. Mai mult, iii) Hayek (1960) susţine că progresivitatea impozitării directe are ca argument şi compensarea regresivităţii inerente a impozitării indirecte.

Similar, Voinea şi Mihăescu (2009), arată faptul că, în România, cota unică a dus la creşterea inegalităţii veniturilor, stimulând în special consumul gospodăriilor bogate, ceea ce face necesară trecerea la un sistem de impozitare progresiv, care contribuie la atingerea a două obiective, respectiv la crearea unui stabilizator automat pentru preţuri şi profituri şi la reducerea inegalităţii veniturilor.

Apreciem că, prin globalizarea veniturilor şi aplicarea taxării progresive, va creşte substanţial baza de calcul a impozitului pe venit şi, implicit, volumul încasărilor bugetare, ceea ce permite aplicarea concomitentă a unui sistem eficient al deducerilor fiscale în raport cu situaţia fiecărei persoane fizice, conform practicii validate în statele occidentale. O astfel de măsură considerăm că nu afectează veniturile populaţiei sau companiilor pe ansamblul acestora, ci, prin creşterea materiei impozabile ca efect al centralizării informaţiilor privind veniturile şi averea la nivel individual, precum şi prin taxarea mai ridicată a cetăţenilor bogaţi, se obţin resurse bugetare suplimentare care vor permite sporirea cantitativă şi calitativă a bunurilor şi serviciilor publice furnizate populaţiei, precum şi asigurarea unui raport just între cetăţeni în ceea ce priveşte suportarea sarcinii fiscale în raport cu puterea contributivă, fără influenţarea negativă, ci pozitivă atât a echilibrului bugetar, cât şi a creşterii economice. De menţionat că, aferent anului 2018, Comisia Europeană (2020) a arătat că România se numără printre statele europene cu cel mai scăzut nivel al progresivităţii impozitării veniturilor din muncă, alături de alte state cu economii emergente precum Bulgaria şi Ungaria, în timp ce sistemele de impozitare din Irlanda, Franţa, Belgia, Italia şi Marea Britanie prezintă cel mai ridicat grad de progresivitate.

De altfel, ponderea încasărilor din impozitarea veniturilor persoanelor fizice reprezintă, în condiţiile aplicării regimului cotei unice, numai 48% din totalul veniturilor fiscale directe, acest nivel fiind cu 26 p.p. mai redus faţă de media ţărilor europene de 74% (unde este practicată cu preponderenţă impozitarea progresivă a veniturilor globale ale cetăţenilor) şi semnificativ mai scăzut faţă de ţări precum: Letonia 93% (-45 p.p.), Danemarca 86% (-38 p.p.), Italia 83% (-35 p.p.), Lituania 82% (-34 p.p.), Suedia 80% (-32 p.p.), Ungaria, Spania şi Finlanda 77% (-29 p.p.), Estonia şi Germania 74% (-26 p.p.) etc.

13.Aşa cum se arată în capitolul 4 al cărţii recenzate, la nivelul sectorului companii nefinanciare, în perioada 2013-2019 au fost adoptate numeroase măsuri care se încadrează în definiţia facilităţilor fiscale, cu un impact favorabil net asupra capacităţii financiare a firmelor de 15,5 mld. euro, ceea ce corespunde unei reduceri a veniturilor fiscale ale statului în sumă echivalentă. Aceste măsuri au suplimentat fondurile la dispoziţia întreprinzătorilor, în special români, care domină, din punct de vedere numeric, economia autohtonă. Aceasta demonstrează că, la polul opus afirmaţiilor dlui. Severin, statul român nu a discriminat antreprenorii autohtoni. Cu toate acestea, pe fondul legislaţiei comerciale şi fiscale laxe, antreprenorii care au beneficiat de resurse financiare suplimentare nu au investit în creşterea capitalurilor propriilor firme subfinanţate, ci, în mod frecvent, le-au acordat împrumuturi. Astfel, neavând o bază solidă de capital, oferta internă nu a avansat în ritmul creşterii cererii interne, provocând amplificarea deficitului comercial al contului curent al balanţei de plăţi. În condiţiile cronicizării indisciplinei de plăţi şi subcapitalizării, considerăm că în România se impune o îmbunătăţire substanţială a culturii economice actuale şi opţiunea pentru principiile filosofiei nord şi central europene, în sensul adoptării, ca fundamente comportamentale, a valorilor privind: i) munca în condiţii de concurenţă corectă, bazată pe reguli clare; ii) respectarea fermă a contractelor;

iii) promovarea reformelor structurale, asigurându se astfel îmbunătăţirea alocării şi utilizării resurselor în economie.

14.Referitor la Programul de reformă Postolache care opta pentru o abordare graduală a reformelor tranziţiei, elaborat de un colectiv extins, din care a făcut parte, potrivit anexei la acest plan, şi domnul profesor Adrian Severin, sunt de acord cu dânsul că nu a putut fi aplicat deoarece: programul avea nevoie de resurse externe relativ substanţiale sub formă de împrumuturi deoarece prevedea, concomitent, ajustarea segmentelor ineficiente ale economiei reale, dar şi dezvoltarea celor cu potenţial de viabilitate, precum şi o protecţie socială adecvată a populaţiei care să nu simtă costurile reformelor. Ori, acest mix de obiective necesita, per sold, cheltuieli interne relativ mari care nu îşi aveau resurse bugetare pe măsură, ceea ce necesita apelul la pieţele internaţionale de capital, acolo unde, accesul României a fost blocat între 1981-1996, singura sursă de finanţare externă constituind-o programele cu FMI şi BIRD, care aveau ca obiective ajustarea economică şi nicidecum dezvoltarea sectoarelor performante ale economiei şi o protecţie socială consistentă.

15.Referitor la afirmaţia profesorului Severin conform căreia primei cărţi intitulate Capitalul în România postcomunistă nu i s-a acordat atenţia necesară doresc să menţionez că lucrării i-au fost acordate următoarele distincţii importante: Premiul I "Petre S. Aurelian" al Academiei Române, la secţiunea ştiinţe economice (decembrie 2020); Diploma de excelenţă şi Distincţia "Cercetătorul ştiinţific al anului 2018" din partea Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (ianuarie 2019); Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române de Sociologie (aprilie 2021); Marele Premiu al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală "Nişte Ţărani" (noiembrie 2019); Premiul "Constantin Brâncoveanu" în domeniul economic din partea Fundaţiei "Alexandrion" (octombrie 2019).

16.În legătură cu referinţele bibliografice menţionate de profesorul Severin, subliniez faptul că acestea au fost examinate şi folosite conform nevoile concrete ale demersului ştiinţific. Facem precizarea că valoroasa carte a profesorilor Marin Dinu şi Teodor Brateş (Răzbunarea trecutului: capitalismul în cinci luni postdecembriste), recomandată de profesorul Severin, a fost citată în vol. 1 al cărţii Capitalul în România postcomunistă (2018), în lucrarea apărută recent Capitalism şi capitalişti fără capital în România (2021) considerând ca nefiind necesară reluarea aceloraşi informaţii. De asemenea, tot în bibliografia cărţii Capitalul în România postcomunistă a fost utilizată şi o altă lucrare a profesorului Dinu, respectiv Economie contemporană. Ce este tranziţia? (Editura Economică, 2000).

17.În ceea ce priveşte rezervele profesorului Severin privind posibilitatea aplicării teoriei lui Thomas Piketty în România, nu suntem de acord cu această poziţie deoarece, din lucrările remarcabilului autor rezultă că ţara noastră are nevoie, în principal, de preluarea şi aplicarea activă a principiului redistribuirii veniturilor ca funcţie a finanţelor publice, concomitent cu introducerea impozitului progresiv pe veniturile şi averile globalizate ale persoanelor fizice, în scopul asigurării consolidării bugetare, care permite îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii serviciilor publice furnizate de stat populaţiei, echilibrarea societăţii şi obţinerii unui climat social paşnic în cadrul acesteia.

Florin Georgescu