Recesiunea s-a încheiat, depresiunea inflaţionistă continuă

Am fost zilele trecute la piaţă. Era toată verde, la fel ca o economie care tocmai a ieşit din recesiune. Bătrânica de la care am cumpărat ridichi m-a întrebat dacă nu vreau şi nişte ceapă. Când i-am răs­puns că avem aşa ceva în grădină, m-a suprins cu replica ei: "Foarte bine faceţi, că vin vremuri grele". Prea ocupată să-şi lucreze pământul, ea nu a avut timp, probabil, să observe optimismul oficial.

Declaraţiile din presa financiară, după anunţarea creşterii economice de către INS, au inclus, din păcate, prea puţine opinii care să reflecte adevărata natură a redresării: economia Româ­niei a fost "aspirată" de falsa redresare a economiei globale, pe fondul unei avalanşe monetare fără precedent.

Creşterea iluzorie se vede cel mai bine la nivelul economiei Statelor Unite, care depinde exclusiv, la doi ani de la ieşirea din recesiune, de injecţiile monetare ale băncii centrale. Paul Volcker, fost preşedinte al Federal Reserve, declara, în 2009, că "avem o altă problemă economică, pe lângă consumul prea mare şi cheltuielile prea mari relativ la capacitatea noastră de investiţii şi export. Are legătură cu criza financiară, dar, într-un fel, este mai dificilă decât această criză, deoarece reflectă structura de bază a economiei".

Exact această structură de bază a economiei reprezintă şi problema principală a României. Cum altfel ar fi posibil ca o creştere anuală a producţiei industriale cu circa 10%, în condiţiile unei ponderi ridicate în formarea PIB-ului, să genereze o creştere economică de 1,6%? Alte date macroeconomice şi financiare (vezi tabel pagina 3), mai ales cele privind preţurile, par să susţină ipoteza unei redresări iluzorii.

Creşterea semnificativă a provizioanelor bancare şi a creditelor clasificate în categoria pierdere arată că firmele încă suferă, după mai mulţi ani de exuberanţă iraţională alimentată de politica banilor ieftini a Băncii Naţionale. Împovărate de capacităţile excedentare de producţie, construite nu printr-o capitalizare treptată a profitului, ci prin credite bancare, aceste firme s-au trezit cu pieţe de desfacere decimate de oprirea creditului de consum. Nicăieri nu se observă mai bine acest fenomen decât în sectorul construcţiilor şi pe piaţa imobiliară, în ciuda prelugirii programului "Prima casă".

Alături de alte "iniţiative" guvernamentale, mereu promovate ca "investiţii", aceste programe au condus la creşterea datoriei publice, prin creşterea accelerată a creditului guvernamental. Cum poate fi rambursat un credit care creşte cu o rată anuală de peste 20%, printr-o creştere a resurselor sub 2% sau chiar 4,4%, după cum estimează FMI pentru 2012? Dar o datorie externă care creşte de peste paru ori mai rapid decât economia şi a ajuns la aproape 100 de miliarde de euro?

Criza pe care o traverseză Româ­nia, determinată de politicile fiscale şi monetare dezastruoase din ultimii 20 de ani, a trecut de stadiul în care poate fi depăşită prin ignorarea cauzelor şi aplicarea unor pansamente temporare asupra efectelor.

Un astfel de efect este şi creşterea preţurilor. Pe fondul temperării creşterilor anuale ale producţiei industriale, creşterea preţurilor s-a accelerat. În condiţiile în care producţia din industria prelucrătoare a crescut cu o rată anuală de 10,7% în martie 2011, iar preţurile sectorului cu 13,3%, a fost această creştere reală sau a fost, de fapt, o contracţie? Nu ştim, pentru că INS nu precizează în rapoartele respective dacă avansul este nominal sau real (n.a. pentru cifra de afaceri şi comenzile noi din industrie se precizează că datele sunt nominale).

În acest fel apar semne de întrebare cu privire la contabilizarea creşterilor. Au fost reale (n.a. ajustate pentru eliminarea influenţei preţurilor) sau sunt efectul "neglijării" unor preţuri?

Despre coincidenţa dintre creşterea preţurilor de consum şi cea a numerarului din circulaţie este inutil să mai amintim, deoarece Banca Naţională neagă de mult timp existenţa unei cauzalităţi directe, dar fără să explice cum ar fi posibilă creşterea preţurilor în condiţiile unei mase monetare constante.

Menţinerea dobânzii de politică monetară la minimul istoric nu contribuie, conform opiniei aproape generale de pe piaţă, la crearea condiţiilor pentru creşterea economică, ci reprezintă doar instrumentul prin care BNR încearcă să menţină la un nivel scăzut costurile de finanţare ale deficitului bugetar. Această politică are însă efecte grave asupra economiilor populaţiei, care sunt erodate de inflaţie şi nu pot constitui baza de reclădire a capitalului naţional, a cărui importanţă a devenit primordială, pe fondul prăbuşirii investiţiilor străine.

Pe lângă deficitul bugetar, România continuă să traverseze criza împovărată şi cu un deficit de cont curent, estimat de Comisia Europeană la 4,4% din PIB pentru 2011. Înainte de criza financiară globală, un astfel de deficit extern era considerat extrem de ridicat şi conducea la apariţia unor presiuni puternice pentru deprecierea monedelor naţionale. Menţinerea dezechilibrelor externe arată lipsa de competitivitate a economiei naţionale, factor negativ important, mai ales pe fondul temperării exporturilor la nivel global.

De parcă nu ar fi fost suficientă incertitudinea extremă de pe pieţele internaţionale şi naţionale, politica fiscală incoerentă şi tot mai apăsătoare are grijă să elimine orice perspectivă de redresare. În aceste condiţii, o creştere timidă a PIB-ului nu poate readuce încrederea pe piaţă, nici o reluare sustenabilă a investiţiilor sau a creditării. Iar creşterea semnificativă a veniturilor populaţiei nu poate avea loc fără o recapitalizare majoră a economiei, care să conducă la creşterea productivităţii şi competitivităţii externe.

Toate acestea nu sunt posibile fără lichidarea exceselor speculative din trecut şi eliminarea statului de pe postul de arbitru al succesului economic, asumat în numele echităţii sociale. Până atunci, singura certitudine este creşterea preţurilor.