Regula jocului

Traian Băsescu e un jucător. A demonstrat-o, o dată în plus, în ultima sa apariţie televizată. Iar istoria celor 15 ani ne demonstrează că "preşedintele jucător" nu a apărut din senin, ci a fost anunţat de cariera de politician combinatoriu, pentru care situaţiile de competiţie creau oportunităţi. Şi, cum premiul Nobel pe 2005 pentru economie a recompensat doi cercetători din domeniul teoriei jocurilor, Thomas Schelling şi Robert Aumann, o analiză din această perspectivă a politicii băsesciene oferă o posibilă explicaţie. Teoria jocurilor constituie o analiză, la începuturile sale legată de matematica probabilistă, a problemelor de strategie. Ulterior, aceasta şi-a găsit aplicaţii în economie, pentru ca mai apoi să fie folosită în ştiinţele sociale. Jocurile pot fi studiate pornind de la strategii cooperative, avantajoase pentru participanţi, sau necooperative, care avantajează doar un participant, dezavantajîndu-l pe celălalt. Un exemplu al jocului cooperativ poate fi reprezentat prin jocul cooperării strategice a doi automobilişti aflaţi într-o intersecţie. Codul rutier impune o strategie ce stabileşte, pe baza convenţiei, care sînt regulile de trecere. Cei doi automobilişti vor coopera acceptînd regula, sau nu vor coopera, res-pingînd-o. Transferat în politică, jocul cooperativ poate fi identificat în sacralizarea regulii constituţionale. Dar, cînd prevederile constituţionale sînt ambigue, cooperarea devine dificilă. Şi cum puterea corupe, vorba lordului Acton, se face tranziţia spre tipurile necooperative de joc. Cea mai populară formă a acestui joc este prezentată în dilema prizonierului. În varianta cea mai cunoscută, care aparţine lui Albert Tuker, doi suspecţi, arestaţi de poliţie, dar fără să existe suficiente probe pentru a-i încrimina, ajung într-o situaţie dilematică. Oferta poliţiei către fiecare din cei doi este că în urma denunţării complicelui să îşi poată micşora sau chiar anula pedeapsa. Dacă unul va deconspira şi celălalt va tăcea, primul va fi liber, iar al doilea va primi o pedeapsă de 10 ani de închisoare. Dacă amîndoi vor vorbi, vor primi cîte 5 ani de închisoare, iar dacă amîndoi vor tăcea vor primi cîte 6 luni de închisoare. Necooperînd cu celălalt, fiecare prizonier va ajunge la concluzia raţională că riscurile sînt minimizate doar dacă va vorbi. De aceea, probabilitatea cea mai mare este ca amîndoi să mărturisească. Cooperarea ar fi dat un rezultat optim, conform teoriilor economice clasice, dar în absenţa ei, actorii vor încerca să elimine orice risc. Aversiunea faţă de risc îi împinge pe participanţii la joc spre o soluţie mai puţin favorabilă. O posibilă aplicaţie a dilemei prizonierului la explicarea spaţiului politic vizează efectul surpriză. Spre exemplu, naţionalizarea de către preşedintele egiptean Nasser a canalului de Suez în 1956 este elocventă. Afectînd direct interesele engleze şi franceze, cele două state fiind co-gestionare ale canalului, Nasser a mizat pe un tip de dilemă a prizonierului. Dacă Franţa şi Anglia care, împreună cu Israelul declanşaseră o operaţiune de recucerire a canalului, continuau războiul, riscul ca USS să utilizeze arma nucleară era crescut. Cea mai raţională soluţie, pe care egiptenii mizaseră de la început, cu atît mai mult cu cît SUA nu au reacţionat în nici un fel la ameninţările sovietice, a fost retragerea trupelor. Lipsa de cooperare a americanilor a pus aliaţii franco-englezi într-o situaţie umilitoare. Efectele se simt şi astăzi. Istoria panarabismului şi a islamismului ar fi fost avut o altă traiectorie.

În politica românească, Traian Băsescu mizează tot pe o strategie noncooperativă. Pentru actualul preşedinte este vital ca adversarii săi să nu coopereze. De aceea, atragerea acestora pe tot mai multe fronturi, mesajele divergente, poziţiile surprinzătoare încearcă să împiedice constituirea unor alianţe antiprezidenţiale. Adversarii săi, tentaţi să coopereze, sînt permanent surprinşi de schimbările preşedintelui şi nu pot decît improviza strategii cooperative pentru obiective pe termen scurt. În această logică, lansarea unor teme precum parlamentul unicameral şi referendumul au debusolat partidele. Dacă strategiile cooperative sînt mult mai profitabile, iar supraevaluarea conflictului ca sursă a guvernării nu poate fi susţinută pe termen lung, politica nu este decît tangenţial un spaţiu al jocului. Valorile şi proiectele rezultate din asumarea acestora determină un cadru în care regulile jocului sînt esenţiale. În afara lor, orice devine posibil.