RELAXAREA CANTITATIVĂ A FED-ULUI NU FUNCŢIONEAZĂ "Stăpânul dobânzilor" a pierdut controlul

Dobânzile nu îl mai ascultă pe Ben Bernanke. De ce? Pentru că preşedintele Fed-ului, asemeni partenerilor săi întru suferinţă din celelalte bănci centrale, nu pare să înţeleagă natura economică a dobânzii şi refuză să citească tratatele economice ale lui Mises, Roth-bard sau Hayek.

De ce refuză? Pentru că şi-ar da seama de inutilitatea băncilor centrale. Asta fără să mai amintim că economia de piaţă liberă este incompatibilă cu dictarea unui "preţ" al banilor. Mai mult, după zeci de ani de propagandă etatistă, banul a ajuns echivalent, în conştiinţa publică, cu moneda emisă de băncile centrale.

Aceeaşi propagandă conduce la "truisme" de genul "Federal Reserve controlează economia prin stabilirea ratei dobânzii", utilizat de Scott Pelley în prologul unei emisiuni recente de la CBS ("60 Minutes", 5 decembrie 2010), dedicată unui interviu cu Ben Bernanke.

Preşedintele băncii centrale a Statelor Unite este încrezător că poate controla inflaţia. De fapt, încrederea este un termen care nu descrie pe deplin atitudinea lui Bernanke în cadrul interviului de la CBS. Certitudinea l-a caracterizat pe Ben Bernanke!

Din acest motiv a ajuns, direct de la emisiunea "60 Minutes", subiect şi la emisiunea "The Daily Show" a lui Jon Stewart. Se pare că emisiunile de comedie sunt încă singurele gata să dezvăluie "scăpările" înaltelor autorităţi.

Când a spus adevărul Ben Bernanke? La emisiunea "60 Minutes" din 5 decembrie 2010, declarând că "Unul dintre miturile care circulă este acela că tipărim bani. Nu tipărim bani. Volumul monedei în circulaţie nu se schimbă"? Sau în urmă cu aproape doi ani, aflat în faţa aceluiaşi Scott Pelley de la CBS, în cadrul aceleiaşi emisiuni "60 Minutes"?

Atunci, preşedintele Federal Reserve declara că "am tipărit, într-adevăr. Şi trebuie să facem acest lucru, deoarece economia este foarte slăbită, iar inflaţia este foarte scăzută". Dacă am înţeles bine, când o bancă centrală cumpără obligaţiuni ipotecare de la bănci, atunci tipăreşte, iar când achiziţionează obligaţiuni guvernamentale, nu tipăreşte. De când Bernanke a preluat conducerea Fed-ului, masa monetară M1 a crescut cu 29,6%, M2 cu 29,7%, iar numerarul din circulaţie cu 23,3%.

Macroeconomia şi politica monetară sunt într-adevăr complicate! Iar scopurile nobile scuză mijloacele. Bernanke şi-a prezentat obiectivele într-un editorial din Washington Post, la o zi după decizia Federal Reserve de a extinde programul de relaxare cantitativă cu încă 600 de miliarde de dolari: "Dobânzile ipotecare mai reduse vor face mai accesibile locuinţele şi vor permite mai multor debitori să se refinanţeze", iar "dobânzile mai scăzute pentru obligaţiunile emise de corporaţii vor încuraja investiţiile".

Etalonul după care se ghidează evoluţia acestor dobânzi pe piaţă este stabilit de randamentele oferite de obligaţiunile emise de guvernul american. De la iniţierea programului, Fed-ul a cumpărat obligaţiuni guvernamentale de peste 140 de miliarde de dolari, mai ales din intervalul de maturitate 5 - 10 ani.

Ce au făcut randamentele? Au crescut, desigur! Pentru maturităţile din intervalul 2 - 5 ani, creşterea medie a fost de aproape 100%, pentru 7 ani de 55,5%, iar pentru 10 ani de aproape 32%. În condiţiile în care randamentul obligaţiunilor de 30 de ani a crescut cu doar 9,1%, spread-ul 10 - 30 de ani s-a prăbuşit cu aproape 50 bp, indicând o creştere semnificativă a aşteptărilor inflaţioniste (vezi graficul 1).

Aplatizarea curbei randamentelor nu face bine nici profitabilităţii băncilor, care împrumută pe termen scurt pentru acordarea finanţărilor pe termen lung, asta fără a mai aminti şi de implicaţiile asupra valorii activelor toxice din portofoliile lor.

O bună parte a acestor active a fost preluată de către Fed, al cărui nume a început să apară în propoziţii alături de termenul nevinovat "insolvent". În cadrul unei dezbateri a membrilor American Enterprise Institute, la postul de televiziune C-Span, s-a discutat despre condiţiile în care Fed-ul poate fi considerat insolvent. Concluzia? O creştere cu 0,5 puncte procentuale a dobânzilor de-a lungul curbei randamentelor înseamnă insolvenţă pentru banca centrală americană, în condiţiile marcării la piaţă a "activelor" sale ipotecare. Dar Federal Reserve nu trebuie să marcheze la piaţă, fiind izolată, astfel, de realitatea economică pe care a creat-o.

Declinul obligaţiunilor guvernamentale s-a accentuat, după ce administraţia Obama a anunţat prelungirea perioadei de aplicarea a unor cote reduse pentru impozitul pe venit. Apoi a venit şi deficitul bugetar din noiembrie, de peste 150 de miliarde, cu 25% mai mare decât cel din noiembrie 2009. Acestea sunt motive suplimentare pentru creşterea dobânzilor, care măresc şi mai mult povara datoriei publice, doar în condiţiile în care administraţia americană nu ia în considerare şi reducerea masivă a cheltuielilor bugetare.

Tendinţa ascendentă a dobânzilor nu este motiv de îngrijorare şi pentru Paul Krugman, laureatul Nobel pentru economie fiind convins că asistăm la un fenomen determinat de perspectivele pozitive ale redresării economice.

Această redresare nu se va vedea prea curând, din păcate, şi pe piaţa imobiliară sau la nivelul debitorilor ipotecari, confruntaţi cu imposibilitatea refinanţării datoriilor. Dobânzile ipotecare etalon de la Fannie Mae au crescut cu peste 25% în ultima lună şi jumătate, până la cel mai ridicat nivel din ultimele şapte luni (vezi graficul 2).

Pe lângă reducerea dobânzilor de pe piaţă, Ben Bernanke se aştepta ca avansul burselor "să crească avuţia consumatorilor şi să ajute la creşterea încrederii". Ei bine, bursele au crescut, dar fără participarea consumatorilor. Conform datelor de la ICI (Investment Company Institute), ieşirile nete din fondurile mutuale de acţiuni continuă, neabătute de noul val monetar, depăşind 11 miliarde de dolari de la anunţarea noii relaxări cantitative. Doar de la începutul lunii decembrie, ieşirile nete au fost de 4,4 miliarde.

Se pare că încrederea pur şi simplu nu mai există, neîncrederea populaţiei extinzându-se şi asupra utilităţii Fed-ului. Un sondaj Bloomberg din urmă cu câteva zile arăta că majoritatea americanilor do-reş-te un control politic mai puternic asupra Federal Reserve sau desfiinţarea băncii centrale. Control politic mai puternic? Se pare că aceeaşi majoritate mai crede încă în zâne, spiriduşi irlandezi şi independenţa băncilor centrale, fapt reflectat şi de o altă concluzie a sondajului Bloom-berg: americanii doresc reducerea deficitului bugetar, dar fără reduceri în principalele categorii de cheltuieli, ci prin taxarea celor bogaţi.

Acestea sunt contextul financiar şi percepţia populaţiei în momentul numirii lui Ron Paul la conducerea Subcomitetului de Politică Monetară al Camerei Reprezentanţilor, iar presa americană se aşteaptă la confruntări de proporţii între acesta şi Ben Bernanke.

Într-un interviu recent acordat revistei Fortune, Ron Paul a fost întrebat dacă doreşte să desfiinţeze Fed-ul (n.a. Paul a publicat anul trecut o carte cu titlul "End the Fed"). Congresmanul a răspuns că nu va fi nevoit să facă aşa ceva, deoarece "Fed-ul se va desfiinţa singur atunci când va distruge sistemul".

Cu toate că instabilitatea sistemică a cadrului monetar actual, bazat pe echivalenţa dictată oficial între bani şi moneda de hârtie, devine tot mai evidentă, este puţin probabil că autoimolarea băncilor centrale va avea loc peste noapte. Între timp, contribuabilii vor fi condamnaţi să plătească iresponsabilitatea guvernelor, a băncilor centrale şi datorii care nu sunt ale lor. Până când?

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.