Ruptură şi confuzie?

Social democraţia românească este în căutarea identităţii proprii. Iar aus­piciile nu sunt deloc favorabile. La un an de la congresul care l-a adus pe Victor Ponta la pre­şedinţia partidului, PSD s-a stabilizat electoral, fără, însă, să se fi clarificat nici ideologic, nici politic. şi aceasta, chiar dacă apariţia Uniunii Social Liberale părea să fi simplificat lucrurile în privinţa competiţiei politice. După căderea accentuată a partidului de la începutul lui 2010 - vizibilă prin exodul parlamentarilor PSD către UNPR - după ieşirea publică a lui Traian Băsescu pentru anunţarea politicilor de austeritate, cota electorală a social-democraţilor s-a îmbunătăţit simţitor (ajungând, în funcţie de context, să varieze în susul sau jocul palierului dintre 30 şi 40%). Tocmai pentru că electoratul este volatil, iar câştigul electoral din sondaje mai degrabă conjunctural, PSD ar fi trebuit să încerce să realizeze o construcţie politică stabilă şi serioasă, dublată de o ofertă ideologică clară. Dar, în locul PSD-ruptură, se prezintă, în schimb, aproape zilnic spectacolul PSD-confuzie.

O mostră a confuziei pe care PSD-ul o transmite public cu dezinvoltură a fost oferită chiar la sfârşitul săptămânii trecute. Căci PSD, care se aliază pe de o parte cu PNL şi PC în USL, a reuşit să facă o ciudată contorsiune doctrinară, punând bazele unei alianţe cu PRM în judeţul Ilfov. Oare în ce direcţie merge, în realitate, PSD ? Căci o alianţă, fie ea şi judeţeană, cu un partid care, după normele occidentale, se află la extrema dreaptă, care, în Parlamentul european, a fost împins în zona neînscrişilor, care este considerat prea puţin frecventabil, poate să aducă vreo clarificare doctrinară, politică sau electorală social-democraţilor români? Oare social democraţii români nu au învăţat nimic din experienţa colegilor lor din Smer-ul slovac care, cu toată atitudinea şi alianţele naţionaliste, nu au reuşit să rămână la guvernare după alegerile din iunie 2010, chiar dacă au câştigat primul loc? Este atât de tentant pentru PSD să se confunde cu un partid anti-sistem, naţionalist şi xenofob? Iar, tactic discutând, va putea această alianţă să ajute în vreun fel atât de dorita apropiere de UDMR?

Deşi criza economică nu pare să se apropie de final, iar consecinţele sale sociale şi politice sunt imprevizibile, social democraţii români sunt, încă, în expectativă ideologică. Sigur, se întâmplă şi la case mai mari: în general socialiştii europeni - spre deosibire de colegii lor latino-americani - sunt încă vrăjiţi de mitul neoliberal şi de ideea că statul nu are decât un rol minim în economie. Sindromul Dominique Strauss Khan se resimte şi în România! Economia devine un obiectiv în sine, sau, în orice caz, un instrument privilegiat, şi nu un instrument între altele prin care se realizează bunăstarea generală. Pentru PSD, dincolo de un discurs prea puţin argumentat despre criza românească, depresiunea economică nu pare să existe! Totul se întâmplă de parcă PSD nu ar putea părăsi veche şi ambiguă linia ideologică fondată pe "a treia cale" pe care a adoptat-o în anul 2002.

Este însă PSD un catch-all party (partid care strânge voturi de peste tot) care să-şi poată permite să trateze problemele ideologice cu relaxare? Deşi evoluţia sa din 2004 încoace demonstrează contrariul, PSD nu pare dispus sau nu poate să părăsească calea pe care a fost pus , încă de la început, de fondatorii săi, în special de Ion Iliescu. Dar ceea ce a funcţionat politic şi electoral foarte bine acum mai bine de un deceniu - când România era în afara UE iar creşterea economică nu se manifestase încă - mai poate funcţiona şi astăzi?