Sindromul Ştefăneşti

România a ieşit din era cetăţeanului turmentat doar pentru a intra în epoca cetăţeniei viciate. Căci votul de duminică de la alegerile locale a fost dominat de impactul marilor speculaţii imobiliare din jurul Bucureştiului, dar şi al altor mari oraşe, asupra electoratului. Nu prezenţa redusă la urne, ci efuziunile cetăţeneşti ale alegătorilor din judeţele Ilfov şi Dâmboviţa vor rămâne astfel pe retina şi în mintea tele-alegătorului român. La ora la care am scris acest articol nu exista nici o anticipare a rezultatelor alegerilor locale. Dar nici nu contează. Ceea ce va da nota specifică acestor alegeri va fi sindromul Ştefăneşti. Cozile imense la cele două secţii de vot din comuna ilfoveană, la care votanţii s-au aşezat dis­ciplinat încă de la ora 2 noaptea, dau imaginea gradului la care s-a ajuns în tranzacţionarea votului.

Un optimist ar constata un început, chiar dacă puţin atipic, al culturii contractului în România semi-urbană. Cum orice tranzacţie presupune un schimb şi implicit o înţelegere între părţi în privinţa serviciilor reciproce, atunci capitalismul are câmp deschis. În schimb, un pesimist ar remarca eşecul democraţiei. Când, la 18 ani de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, votul a devenit doar prilejul unor banale tranzacţii electorale, democraţia e în mare suferinţă. Sindromul Ştefăneşti vorbeşte însă nu doar despre comportamentele electorale din jurul marilor oraşe, ci şi despre un patern cultural antidemocratic. Credinţa în valorile democraţiei, în demnitatea umană sau în drepturile omului au atins cele mai mici cotaţii din 1990 încoace. Căci, dacă votul din 20 mai 1990 mai lăsa loc speranţei că democraţia se va impune odată cu trecerea timpului, astăzi constatăm că pentru mulţi concetăţeni votul nu are decât o semnificaţie pecuniară. Modelul economic şi cultural al tranziţiei româ­neşti a inhibat orice dezvoltare democratică, promovând în schimb capitalis­mul în cea mai vulgară dintre formele sale.

Stereotipul conform căruia democraţia este un lux pe care doar societăţile dezvoltate economic şi-l pot permite a fost una din ideile dominante ale tranziţiei ro­mâneşti. Însă, pe cât de curentă este această perspectivă, pe atât de falsă se dovedeşte la o analiză mai atentă. Căci, departe de a fi o formă de organizare politică şi socială care frânează forţele pieţei, cum e prezentată, mai mult sau mai puţin explicit de unii, democraţia e o autentică forţă de producţie. Un exemplu între altele: concentrarea deciziilor economice în cazul "tigrilor asiatici" din Asia de sud-est a dus la prăbuşirea economilor aces­tor state. Şi situaţia economică a Rusiei demonstrează până la urmă acelaşi lucru, căci creşterea preţului gazului nu a antrenat dezvoltarea ţării, ci doar îmbogăţirea unei oligarhii care epatează. Mimarea democraţiei nu poate constitui o bază solidă pentru o economie prosperă care să asigure bunăstarea generală.

Şi tocmai despre modul în care se concentrează deciziile, fie ele politice sau economice, şi despre efectele perverse ale acestui fenomen ne vorbeşte şi sindromul Ştefăneşti. Dacă tranzacţionarea votului se transformă dintr-un epifenomen într-o practică sistematică care împiedică participarea democratică a unei o părţi a populaţiei la viaţa comunităţii nu doar democraţia, nu doar moral publică, dar şi economia va fi afectată.