Somarea şi asomarea la artistul român

"Vă somăm ca în 24 de ore să procedaţi la încetarea activităţii", astfel sună "felicitările" puse de Primăria Municipiului Bucureşti şi a sa "Poliţie locală" chiar în ghetuţele de Moş Nicolae ale unui grup dintre cei mai buni şi prestigioşi plasticieni români. Deşi chiar în acest paragraf se remarcă lipsa unor virgule, constatăm, totuşi, un nivel gramatical acceptabil în cele 6,5 rânduri scrise de o instituţie a cărei principală grijă, la înfiinţare, a fost să nu aplice cerinţa ca angajaţii săi să aibă bacalaureatul. Să mai remarcăm că nimeni niciodată, nici comuniştii, nici turcii, nici tătarii şi nici nemţii sau ruşii nu le-au cerut artiştilor români să îşi înceteze activitatea în 24 de ore sau chiar mai multe. Totuşi, fiind vorba de termeni juridici, este bună ceva mai multă rigoare, chit că, aşa cum scriam mai sus, acestor făcători de dreptate pe bază de justiţie nu li se cer dovezi că ştiu măcar să citească legea pe care ar trebui să o aplice.

Aşadar, sub titlul inspiraţional "Somaţie", artiştilor plastici cu ateliere în celebrul "Borcan", li se cere, pe un ton ce putea să o transforme în "asomaţie", să se oprească din atâta artă, în temeiul "Ordonanţei Guvernului nr. 20 din 1994" şi cu ţinere de cont că "imobilul în care vă desfăşuraţi activitatea este expertizat şi încadrat în CLASA l DE RISC SEISMIC CARE PREZINTA PERICOL PUBLIC".

Sunt acolo cuvinte grele şi cifre mari care îi bagă în fibrilaţii neestetice, ba chiar fizic periculoase, pe sensibilii creatori de frumos. În schimb, nu le prea găsim în textul numitei ordonanţe de acum 22 de ani, din mileniul trecut, vecină mai degrabă cu Revoluţia din 1989 decât cu zilele noastre. Textul este stufos, completat de mai multe ori de-a lungul timpului, dar, în general, această prevedere din 1994 este una generoasă, având criterii şi termene clare de aplicare, laolaltă cu atribuţii şi responsabilităţi. Mai este prezentat şi un mecanism destul de amplu prin care să se uşureze sarcina complicată a reabilitării acestor clădiri pentru că, în urmă cu un sfert de secol, nu se dorea închiderea şi abandonarea clădirilor ce ar putea omorî oameni la cutremur, ci salvarea şi reabilitarea lor. Se prevede inclusiv evacuarea şi cazarea locatarilor pe perioada lucrărilor. Este cam ce se întâmplă de ani buni de zile chiar cu Primăria Municipiului capitală de ţară, cazată pe bani grei într-un bloc pe râu în jos, la chirii ce au depăşit deja preţul de cumpărare, pur şi simplu, a imobilului respectiv. Nu găsim mai nimic din termenii somaţiei în textul de lege sau dacă găsim, sunt în alte părţi, aplicabile la alţii, nu la bieţii membri ai inertului UAP din România. Asta, desigur, dacă nu se consideră că respectivele studiouri de creaţie sunt spaţii cu "activităţi care implică aglomerări de persoane, precum: săli de spectacol, de expoziţii, de lectură, spaţii pentru comerţ, structuri turistice de cazare şi alimentaţie publică şi prestări de servicii, asistenţă socială şi medicală, administraţie publică".

Este absurd să ceri artiştilor să fie aprigi jurişti şi abili manevranţi prin hârtiile administrative pe care nici emitenţii nu le înţeleg. Ei trebuie să fie cu capul în nori, să vadă ceea ce noi nu vedem, să realizeze ceea ce noi nu putem realiza, acel frumos fără de care am fi o turmă, şi nu o societate. De aceea, ei se unesc într-o Uniune şi plătesc pentru asta cotizaţii. Ea, Uniunea acestor artişti plastici, îi apără, îi ajută, le facilitează spaţii de creaţie şi de expunere, îi promovează, îi reprezintă. Uniunea trebuie să dea cu pumnul în mesele oficiale, în interesul membrilor săi, de la cea mai înaltă funcţie a statului până la autoritatea locală unde bietul artist îşi duce viaţa şi arta. În ultimul timp, însă, Uniunea pare a se fi specializat în evacuări, în pierderi de spaţii, inclusiv pe cel de sub propriile birouri de lideri ai artiştilor. Iar "somaţii" de la "Borcan" sunt într-o stare continuă de evacuare în care structura unională este, în cel mai bun caz, absentă şi inutilă, dacă nu coalizată cu oricine împotriva propriilor cotizanţi, ce au vina de a ocupa spaţii de creaţie pe care nu se grăbesc să le elibereze prin propriul deces. Nefiind spaţiu public, atelierul cu artist în el are probleme tocmai din faptul că este reprezentat de Uniune, care e persoană juridică şi are contract cu Primăria. Atunci de ce vine "poliţia locală", fostă comunitară, fostă gardiană şi chiar pază contractuală, să îi dea afară pe artişti din cuibul creaţiei lor? Până acum, atelierul personal se pierdea prin retrocedare şi prin maşinaţiunile Uniunii care tot ea ţi-l dăduse. Acum, de când cu pseudo-responsabilizarea iscată de tragedia din clubul Colectiv, se pierde şi prin invocarea ordonanţei guvernului din 1994, cea cu măsuri antiseismice.

Din aceeaşi forţă a dimensiunii sale, Uniunea trebuia să găsească de mult o soluţie la problema spaţiilor de creaţie, dar nu a reuşit decât să cedeze mereu, inclusiv propriul sediu. Şi nici nu primeşte nimic în schimb, altfel spus, puţin le pasă autorităţilor de acest uriaş bleg, unic, monolitic şi derutant reprezentant legal al artiştilor. Iar ei, copii mari şi dăruiţi cu har, când împachetau, cu lacrimi în ochi, amintiri de-o viaţă şi de istoria artei româneşti, se gândeau că, totuşi, preşedintele s-a dus la Dâncu. Şi? Putea să se ducă şi la papa de la Roma sau la patriarhul din Deal, că nu acolo rezidă soluţia acestor probleme. Cu patriarhul chiar că este un exemplu prost ales, pentru că BOR a luat fără nicio ezitare o clădire de istorice ateliere de pictură, clădirea Nifon, aflată la doi paşi de "Borcanul" altădată avangardist, dându-i afară pe artişti. Să nu uităm că erau vremuri când nu vicepremierul, care nu are nicio treabă cu arta, ci însuşi prim-ministrul colecţionar venea la preşedintele Uniunii, şi tot nu s-a întâmplat nimic. Adică s-a pierdut tot şi nu s-a primit nimic, niciun atelier, nicio galerie, niciun salon naţional anual.

Să recunoaştem acum, în sfântă Zi a culturii naţionale, că situaţia artei plastice este cam dramatică pe la noi. Deşi avem artişti mari, talentaţi şi inteligenţi, îi năclăim într-o stare caracteristică societăţii pe care am clădit-o. E slab fiorul naţional pe care îl trezeşte arta, doar cunoscătorii ştiu să se bucure de această minune spirituală. E slab prizată şi puţin răspândită. Suntem departe de a fi dezvoltat o necesitate socială şi încă păstrăm interesul pentru artă în zona fiţelor şi a exoticului. În acelaşi timp, s-au dezvoltat paraziţii falsului şi ai lipsei de valoare, care risipesc şi puţinele forţe ce ar putea urni căruţa pieţei naţionale de artă. Multe s-ar fi putut face de la nivel central, fără să se invoce alăptarea permanentă de la sânul etern al bugetelor publice. Şi multe ar fi putut face artiştii prin Uniunea lor, cea care îi somează în loc să îi apere, îi ceartă în loc să îi promoveze, îi amăgeşte în loc să propună alternative fiabile. Suntem mult în urmă, iar când venim din afară realizăm că, în materie de artă, suntem cam pe contrasens.