Statul intervenţionist provoacă întotdeauna crize

Planul de salvare a pieţei financiare în valoare de 700 miliarde de dolari a fost respins ieri de Camera Reprezentanţilor a SUA. Imediat indicele Dow Jones Industrial Average a scăzut cu 777,68 puncte, adică cu 6,98%, adică mai mult decât în "joia neagră" din 24 octombrie 1929 (-3%,) dar mai puţin decât în "lunea neagră" din 19 octombrie 1987 (-22,68%). Dar, slavă Domnului bursa mai are timp să înregistreze scăderi, că are de unde. Acum în prag de reînnoire a Congresului, republicanii, dar şi mulţi democraţi din Camera Reprezentanţilor, au vrut să demonstreze Administraţiei Bush că nu sunt dispuşi să aprobe un plan împotriva majorităţii opiniei exprimate de poporul american şi nici să-şi încalce propriile convingeri de a nu permite statului o intervenţie în economie. Sigur, sună ipocrit, pentru că ani de zile, Congresul american a permis intervenţia statului în economie. De fapt, din cauza statului intervenţionist s-a ajuns la un punct critic al unei recesiuni economice ce riscă să se transforme în depresiune. Responsabilitatea revine în mare măsură FED (Federal Reserve System), adică băncii centrale americane, care de şapte ani alimentează artificial creşterea economică. Deşi, economia americană intră în recesiune în anul 2001, după un ciclu economic natural, FED a preferat să menţină şi apoi să micşoreze în mod repetat rata dobânzii, mărind astfel oferta agregată de bani. Cu oferta agregată de bani mărită de FED şi cu cheltuielile publice mai mari, odată cu intrarea în război a SUA în Afganistan şi Irak, economia americană a avut de câştigat. Cum economia americană se finanţează preponderent de pe piaţa de capital, cele mai mari profituri le-au avut băncile de investiţii, băncile de economii precum şi cele ipotecare. Dar câştigul mare presupune un risc pe măsură. Aşa încât, economia a început să se fisureze începând cu piaţa ipotecară şi piaţa creditului de consum, întrucât se ajunsese la denaturarea excesivă a comportamentului de consum. Americanii s-au îndatorat prea mult pe credit de consum şi pe piaţa ipotecară care, la rândul ei era alimentată de fonduri de investiţii şi de sistemul bancar. Dar, chiar domnul Greenspan a favorizat acest sistem, din moment ce FED a coborât mereu rata dobânzii sporind oferta agregată de bani. Prin urmare, prin politica monetară pe care a practicat-o, domnul Greenspan a făcut doar politică nu politică economică, ceea ce îl face direct responsabil pentru criza care se produce acum, deşi nu mai este preşedintele FED. Creşterea ofertei de bani în economie a continuat şi în 2006 şi 2007, când PIB real a înregistrat -0,7%, ba chiar şi în 2008, în condiţiile în care era evident că orice tratament de politică monetară de acelaşi tip nu mai ajută.

(continuare în pagina 3)

De abia acum, umflătura s-a spart. Partea proastă este că-i mult prea mare comparativ cu 3-4 ani în urmă. Prin comparaţie în 1929, tot FED a provocat recesiunea, dar invers, adică micşorând oferta de bani şi provocând astfel o criză de lichidităţi pe termen scurt, prin contracţie monetară. Ce se întâmplă de mai mulţi ani în politica monetară şi cheltuielile publice din SUA demonstrează că, intervenţia statului în economie face mai mult rău decât bine, precum un medicament care, administrat prea mult timp provoacă efecte secundare negative. Adică te tratezi de ficat şi vezi cum îţi cade părul.

Chiar dacă planul "bailout" de 700 miliarde dolari va fi aprobat în zilele ce urmează într-o formă modificată, economia americană a intrat deja în recesiune economică şi asta va crea un efect de antrenare în economia mondială. Nu se poate anticipa dacă această criză va produce schimbări instituţionale în SUA şi în Europa. Scandaluri mai vechi gen Enron sau recesiunea economică din 2001 nu au produs niciun fel de schimbări instituţionale în SUA. La vremea aceea s-a vorbit mult de transparenţa financiară, guvernanţă corporativă şi responsabilitate corporativă. Prostii învelite într-un limbaj de lemn. Toate acestea nu au avut niciun impact structural. Acum, este altceva. Recesiunea economică din SUA demonstrează că este nevoie de o reformă în sistemul FED, întrucât nu se poate face politică monetară şi supraveghere bancară în condiţiile în care această instituţie are printre membrii săi atât statul federal cât şi bănci private, adică entităţi cărora li se adresează reglementările. Apoi, nu cred că este normal ca şefii de bănci private să conducă Departamentul Trezoreriei, cum este domnul Paulson care provine de la Goldman Sachs. Dovada că, exact cu câteva zile în urmă, Goldamn Sachs s-a transformat în holding bancar de natură comercială, aşa încât dacă o loveşte criza îşi va pierde eventual un deget, nu şi restul corpului. Transformarea Goldman Sachs în bancă comercială nu are nimic de a face cu o reformă instituţională în sistemul bancar american. Cred că, recesiunea economică va crea mastodonţi bancari ce se vor ridica pe cadavrul băncilor de investiţii. Cu siguranţă sistemul bancar american şi cel britanic, ale căror economii prezintă similarităţi de natură structurală, se vor întări, în timp ce sistemul bancar din ţările mari emergente care aspiră la un statut politic mondial vor fi controlate financiar mult mai bine. În asta includ Rusia, China, India, Brazilia. Acestea se vor dezvolta economic, dar nu vor ajunge mari puteri economice, chiar dacă ţin morţiş să facă demostraţii de forţă cu orice prilej. Recesiunea va provoca totodată o ajustare a fluxului de investiţii străine, ceea ce va produce scăderea ritmului de creştere economică în multe ţări, inclusiv în estul Europei. Apoi, contracţia cererii agregate de mărfuri şi servicii va produce o scădere a preţurilor la petrol, din care vor avea de pierdut Rusia şi ţările arabe. În România, efectele recesiunii economice din SUA se vor resimţi în fluxul de investiţii străine, într-un moment în care economia se susţine prin acestea, conform modelului Dunning-Narula privind conexiunea între stadiul dezvoltării şi fluxul de investiţii. Prin urmare, România are nevoie de un plan economic de criză. Deocamdată, brahicefalii politicii noastre reacţionează normal, adică lasă istoria să treacă deasupra propriilor capete şi licitează cu nesimţire oferta electorală sporind cheltuielile publice. La anul însă, politicienii chiar vor fi forţaţi să lanseze un plan economic de criză.