Tiparniţa BCE şi Planul de redresare nu pot scoate zona euro din criză

BCE a prezentat recent o nouă strategie, care să "faciliteze" funcţionarea tiparniţei în ciuda presiunilor inflaţioniste, iar Planul de redresare promite deschiderea unei noi ere pentru creşterea economică a zonei euro.

Niciunul dintre aceste "planuri" nu are şanse de reuşită deoarece "suferinţa" este de altă natură, respectiv creşterea divergenţei între competitivitatea economică a ţărilor din "nucleul" zonei euro faţă de ţările de la "periferie".

Două analize recente de la Institute of International Finance (IIF) arată că, la 10 ani de la criza datoriilor suverane din Europa, programul de relaxare cantitativă al BCE "a redus dobânzile pentru obligaţiunile de la periferie, însă, din nefericire, tensiunile din uniunea monetară au rămas".

Motivul? "Geneza crizei a fost competitivitatea slabă a economiilor de la periferie", în condiţiile în care "ratele de schimb reale în economiile de la periferie au rămas la un nivel mult prea ridicat în tot acest timp".

Creşterea competitivităţii prin deprecierea monedei naţionale este oricum o "soluţie" doar pe termen scurt, însă mulţi dintre actualii membri ai zonei euro, inclusiv Franţa, au apelat deseori la acest "mijloc" pentru a evita reformele structurale.

Astfel, pornirea tiparniţei de către BCE nu a făcut decât să reducă presiunea din punct de vedere al poverii datoriilor guvernamentale, însă nu a făcut nimic pentru reducerea dezechilibrelor la nivelul competitivităţii.

Chiar şi această reducere a poverii datoriilor este iluzorie. "Diferenţele dintre randamentele obligaţiunilor guvernamentale din zona euro nu reflectă adevăratul nivel al riscului sau al solvabilităţii emitenţilor", a scris recent economistul spaniol Daniel Lacalle, care mai subliniază că "programul de relaxare cantitativă poate deghiza riscul, însă nu îl poate elimina".

"Cine crede cu adevărat, în afara celor cu o agendă politică, în avansul permanent al ratelor creşterii economice prin cheltuirea unor astfel de sume?", este întrebarea, probabil retorică, dintr-o analiză recentă de la Deutsche Bank. Autorii se referă, desigur, la cele 750 de miliarde de euro din pachetul Next Generation EU, pachetul de redresare în urma pandemiei de Covid-19.

"Sudul Europei îndrăzneşte să viseze la un nou destin după decadele pierdute", a scris recent Bloomberg într-un articol despre acelaşi Plan de redresare, care ar trebui să "ofere oportunităţi extraordinare de schimbare a traiectoriei de creştere pe termen lung".

Opinia vine de la Philipp Hildebrand, fost preşedinte al Băncii Elveţiei, în prezent vice-preşedinte al gigantului BlackRock. Planul va oferi, într-adevăr, "oportunităţi extraordinare", însă doar pentru companii financiare cum este BlackRock, în condiţiile în care este greu de crezut că va oferi ceva pentru creşterea competitivităţii, în special la nivelul ţărilor din periferia de Sud, cum sunt Grecia, Spania, Italia sau Portugalia.

De ce? Deoarece chiar istoria "creşterii" de la intrarea în zona euro se împotriveşte acestui scenariu optimist (vezi graficul).

Datele de la Eurostat arată că economiile Greciei şi Italiei, exprimate în termeni reali, erau în 2020 la 89% din nivelul înregistrat în 2001, respectiv 92,9%. Acesta este rezultatul unui proces de 20 de ani care şi-a arătat efectele cu mult înainte de pandemie.

În opinia economiştilor de la IIF, mutualizarea datoriilor suverane din zona euro, prin emisiunea unor obligaţiuni comune, reprezintă calea de urmat, însă "nici aceasta nu va contribui la rezolvarea problemei competitivităţii".

Ce soluţii propune IIF? Aplicarea unor reforme structurale agresive în economiile de la periferia zonei euro, astfel încât să fie redus nivelul preţurilor şi să fie promovată devalorizarea internă, un termen care se referă la reducerea costurilor aferente forţei de muncă, prin reducerea salariilor sau a costurilor indirecte suportate de angajatori.

Bineînţeles că astfel de măsuri "populare" nu vor fi adoptate niciodată de politicieni, mai ales pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste.

Într-o analiză ulterioară pe aceeaşi temă a competitivităţii din zona euro, economiştii de la IIF susţin că reducerea diferenţelor dintre nucleu şi periferie nu este posibilă fără supraîncălzirea economiei Germaniei şi aplicarea reformelor structurale în economiile de la periferie.

În aceste condiţii "rata reală efectivă de schimb a Germaniei va fi împinsă în sus, iar ratele reale efective de la periferie vor fi împinse în jos", după cum se arată în analiza de la IIF.

Dar cum se poate trece la reforme structurale dure când acestea au fost descurajate sistematic chiar de politica monetară ultrarelaxată a BCE în toată perioada care a trecut de la faza acută a crizei datoriilor suverane?

Din păcate, analizele de la IIF ignoră aceste aspect deosebit de important. Economiştii instituţiei amintesc doar că "progresul pe cele două fronturi a fost dureros de lent, iar aceasta înseamnă că factorul declanşator al crizei din zona euro din urmă cu un deceniu este încă prezent".

În ciuda acestor probleme care afectează negativ viabilitatea pe termen lung a zonei euro, intrarea în Uniunea Monetară continuă să fie foarte dorită de cetăţenii României.

Cel puţin aşa arată rezultatele sondajului Flash Eurobarometer al Comisiei Europene, realizat în ultima săptămână a lunii mai 2021. Participanţii din România şi-au exprimat opinia favorabilă pentru introducerea monedei unice în proporţie de 75%, cel mai ridicat nivel în rândul ţărilor din UE care încă nu au intrat şi în zona euro. În acelaşi timp, 63% dintre participanţi au considerat că intrarea în zona euro va avea consecinţe pozitive, iar 69% au apreciat că ţara noastră nu este pregătită de aderare.

În prezent, România nu mai îndeplineşte niciunul dintre criteriile de aderare. Chiar dacă acestea ar fi îndeplinite, tot nu ar fi suficient, aşa cum au demonstrat în ultimii 20 de ani ţările de la periferia zonei euro.

Oricum noile ţinte de aderare anunţate de autorităţile guvernamentale, situate aproape de sfârşitul deceniului actual, nu sunt deloc realiste.

Singura şansă ar fi transformarea BNR în Consiliu Monetar şi ajustarea brutală a dezechilibrelor interne şi externe, care au ajuns la un nivel extrem de ridicat pentru a se mai încerca reducerea lor graduală.

În ceea ce priveşte situaţia diferenţialului de competitivitate din zona euro, această stare de lucruri nu se va schimba prea curând.

De fapt, situaţia are mari şanse de înrăutăţire accelerată odată cu aplicarea Planurilor de rezilienţă, care prin modul în care au fost structurate vor conduce la un declin generalizat al competitivităţii economiilor europene.

Până când va dura agonia? Până când nişte "barbari" miloşi vor curma fără milă suferinţa impusă Uniunii de lideri inepţi, lipsiţi de orice simţ al istoriei, dar cu veleităţi imperiale, şi mai nou dictatoriale, absurde.