Totul se plăteşte

Istoria nu se tîrăşte decît o vreme printre evenimente cunoscute sau previzibile. Dintr-o dată, totul se surpă, iar realitatea se prăvăleşte cu toate obişnuinţele ei într-un hău şi refuză să mai comunice cu noi. Evenimentele sunt clare, mintea refuză, însă, să coaguleze un sens.

Totul poate fi redus la propoziţia simplă: a fost un accident aviatic. În realitate, nimic mai puţin "obişnuit" sau "probabilistic". Avionul care-l are la bord pe Preşedintele unei ţări, în cazul de faţă al Poloniei, plus alţi 20 de oficiali care contează în conducerea executivă, este altceva decît o cursă de linie cu 92 de pasageri la bord. Nu pentru că viaţa unora ar fi mai preţioasă decît a celorlalţi, ci datorită faptului că regulile după care se planifică, se organizează şi se desfăşoară un asemenea zbor sunt cu totul speciale. De la pregătirea navei, pînă la selecţia şi instruirea piloţilor, la stabilirea planului de zbor şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă, totul, dar absolut totul este stabilit de experţi, după proceduri speciale, cu documente şi toate celelalte elemente de certificare făcute, ca la carte. Responsabilităţile nu sunt doar administrative, ci implică aspecte juridice clare. Nimeni nu improvizează nimic sau, dacă vreţi, locul improvizaţiei într-un asemenea proces nu este niciodată mai mare de unu la un milion. Condiţiile atmosferice la locul de aterizare sunt cunos-cute cu precizie, încă înainte de decolare. Ideea că piloţii unui asemenea zbor ar fi avut dificultăţi de comunicare, în limba rusă, cu dirijorii de zbor, este, dacă nu o copilărie spusă din neştiinţă, atunci, cu siguranţă, o gogomănie menită să pros-tească doar pe cei care nu ştiu nimic, dar absolut nimic, despre aviaţie şi regulile internaţionale de comunicare. Cu atît mai puţin în cazul unui zbor special, cum era cel plecat din Polonia, cu destinaţia Katin. Să presupunem că nava a ajuns la destinaţie, iar controlorii de zbor ar fi recomandat redirecţionarea cursei, decizie refuzată de oficialii polonezi aflaţi la bordul avionului. Cu alte cuvinte, s-a făcut ipoteza că Pre-şedintele Kacinski sau altcineva ar fi ordonat piloţilor să aducă nava la sol, în ciuda recomandării negative a controlorilor de zbor. Deşi pare credibilă, ipoteza se sprijină tot pe necunoaşterea realităţii. Autoritatea piloţilor cu privire la deciziile de zbor este totală şi, legal vorbind, nici Preşedintele, nici altcineva nu are căderea de a le impune manevrele de zbor. Să spunem, mai departe, că piloţii au luat ei înşişi decizia de aterizare, sub presiunea situaţiei şi a importanţei speciale a zborului. Dacă acest lucru este adevărat, atunci echipajul a avut o soluţie de aterizare care excludea riscul de prăbuşire a navei, plus una de rezervă, dacă manevrele de apropiere nu conduceau la o aterizare acceptabilă, ca risc. Să presupunem, de asemenea, că ar fi existat dificultăţi de comunicare cu turnul de control (ceea ce nu este deloc credibil!) şi că din cauza condiţiilor atmosferice dificile, ar fi pilotat exclusiv pe baza instrumentelor. Chiar şi cu toate aceste condiţii speciale întrunite, echipajul navei nu avea cum să se afle într-o asemea eroare, cu privire la distanţa faţă de sol şi viteza de apropiere, încît să prăbuşească nava la cîţiva kilometri de pistă într-o zonă împădurită, decît dacă instrumentele de bord, dintr-un motiv ce urmează să fie precizat, au furnizat (temporar) date eronate. Trebuie ştiut că nava a fost inspectată şi certificată pentru zbor cu cel mult 24 de ore înainte de a pleca în cursă, ba mai mult, este foarte probabil ca echipajul să fi făcut un zbor preliminar pe acelaşi traseu cu cel mult o săptămînă înainte. În plus, istoria zborului arată că in-strumentele de bord ale navei, ca şi întreaga sa func-ţionare, au fost normale, pînă în momentul critic al abordării aterizării.

Ce s-a întîmplat, totuşi? De la teoriile conspiraţiei, pînă la cele care vor favoriza explicaţiile supra-simplificate (eroare umană) vom fi bombardaţi ani de zile cu toate ipotezele, iar unele dintre ele vor fi preluate şi în documentele oficiale ale comisiei de anchetă. Adevărul s-ar putea, însă, să rămînă, ca şi în alte cazuri asemănătoare, îngropat pentru totdeauna. Indiferent care va fi varianta oficială a explicaţiei, lista coincidenţelor simbolice este prea mare pentru a putea fi ignorată. Comemorarea de la Katin ar fi trebuit să ridice o punte peste rănile istorice dintre Rusia şi Polonia. Fiecare parte avea, însă, un punct de vedere radical diferit cu privire la bazele aces-tei construcţii. Declaraţiile recente ale premierului Putin arată că o asumare, în nume instituţional, a crimelor de la Katin, nu este acceptabilă pentru actuala conducere a Rusiei. Ea ar dori, mai degrabă, trecerea definitivă a evenimentul în istoria fără consecinţe, îngrămădind toată responsabilitatea pe mormîntul lui Stalin. Pentru polonezi, Katin presupune o asumare a răspunderilor instituţionale şi politice, de către partea rusă, ca o condiţie sine qua non a depăşirii problemelor şi consecinţelor evenimentelor de acum 70 de ani. Vizita acestei delegaţii im-presionante de oficiali polonezi era menită să sublinieze tocmai acest punct de vedere. Pentru polonezi, Katin nu este doar o problemă a trecutului, iar responsabilităţile nu pot fi îngropate odată cu morţii care au luat deciziile respective. Ea este o problemă politică, umană şi instituţională, deci are nevoie de o soluţie politică şi instituţională, care să ţină cont şi să rezolve problemele umane. În loc de soluţie, vîrfurile generaţiei politice poloneze care a reafirmat acest punct de vedere, după ieşirea din spaţiul de control politic al Rusiei, şi-au săpat mormîntul la Katin, alături de martirii generaţiei anterioare. Nici nu mai are importanţă ce rol a jucat întîmplarea! Important este mesajul, iar el este cît se poate de clar şi de sec: Totul se plăteşte! Întrebarea care rămîne fără răspuns, deocamdată, este dacă acest lucru este valabil pentru toată lumea sau numai pentru cei cărora li se repartizează, mereu, rolul de victime.