TRUMP INTRĂ AZI ÎN CASA ALBĂ Are Donald Trump vocaţie de Hercule?

Unii ar spune că soarta Americii este pecetluită prin venirea unui narcisist la Casa Albă. Pe de altă parte, narcisismul lui Donald Trump, în calitate de preşedinte, este încă o necunoscută, în timp ce narcisismul lui Barack Obama a fost dovedit de nenumărate ori, în special în discursurile sale, unde "eu" a fost, de cele mai multe ori, subiect unic.

Singura "performanţă" a organizatorului comunitar din Chicago rămâne aceea că a fost primul preşedinte de culoare al Statelor Unite. Dacă nu ar fi fost aşa, Donald Trump, care a câştigat alegerile în ciuda piedicilor ridicate în calea sa de propriul partid, nu ar fi ajuns preşedinte.

Acum Trump a preluat "volanul" de la Obama într-o "maşină"care tocmai a depăşit marginea canionului, după cum se arată într-o caricatură din presa americană, inspirată din finalul filmului "Thelma and Louise".

Munca sa este mai mult decât herculeană, deoarece îi urmează unui Nobel pentru pace care a "condus"America prin cea mai îndelungată perioadă de război din istoria sa şi a promovat politici economice falimentare, al căror singur obiectiv a fost salvarea Wall Street-ului.

Un jurnalist de la cotidianul britanic The Guardian scrie că "Obama a înmînat un stat al supravegherii şi o maşină de război unui maniac". Chiar aşa? De când "maniacul"este cel care preia o moştenire dezastruoasă şi nu cel care a "supravegheat" atent la construirea ei?

În aceste condiţii, Donald Trump nu are prea multe opţiuni. Singura cale de păstrare a statutului de superputere globală a rămas reconstruirea economiei pe baze sustenabile, printr-o revenire la principiile libertăţii economice, mai ales pe fondul retragerii masive a investiţiilor în titlurile de stat americane.

Ultimele date de la Trezoreria SUA arată că Japonia şi China vând masiv obligaţiunile Statelor Unite, un fenomen care accentuează tendinţa de creştere a costurilor de finanţare.

În primii ani al administraţiei Clinton, randamentul obligaţiunilor guvernamentale de 10 ani a crescut cu aproape trei puncte procentuale, până la 8%, între octombrie 1993 şi noiembrie 1994, pe fondul îngrijorărilor legate de nivelul cheltuielilor guvernamentale. Cheltuielile nete anuale cu dobânzile din bugetul federal au fost atunci de circa 200 de miliarde de dolari.

Măsurile pentru reducerea deficitului bugetar au liniştit pieţele, iar randamentul obligaţiunilor de 10 ani a scăzut până la circa 4% în 1998.

Restricţiile impuse de către piaţă planurilor de stimulare economică l-au determinat pe James Carville, consilierul politic al lui Bill Clinton, să declare că, "dacă ar fi să mă reîncarnez, atunci aş vrea să revin sub forma pieţei de obligaţiuni guvernamentale".

De atunci lucrurile s-au schimbat fundamental. Ultima prognoză a Biroului pentru Buget al Congresului (CBO, Congressional Budget Office), din a doua jumătate a anului trecut, arată o creştere înspăimântătoare a cheltuielilor bugetare nete anuale cu dobânzile, până la circa 800 de miliarde de dolari în 2026 (vezi grafic).

Mult mai îngrijorător este faptul că estimarea CBO porneşte de la nişte ipoteze care nu prea pot fi considerate rezonabile, ci de-a dreptul miraculoase.

Se consideră, de exemplu, că dobânda de politică monetară va fi de 1,1% în 2017, de 2,9% în 2020 şi va rămâne la 3,1% din 2022 până în 2026.

Dar este aceasta compatibilă cu ţinta de inflaţie de 2% a băncii centrale? Nici pe departe. Conform modelului de la Bloomberg, referitor la dobânda de politică monetară rezultată din aplicarea regulii Taylor, unei rate actuale a inflaţiei de 2,1%, din decembrie 2016, ar trebui să îi corespundă o dobândă de intervenţie de 4,45%.

Prognoza CBO pentru inflaţia până în 2026 arată o creştere anuală a preţurilor de 2% în următorii 10 ani, în condiţiile în care numărul persoanelor de peste 65 de ani va creşte de la 50 de milioane în 2017, până la 66,2 milioane în 2026.

Dar cum rămâne cu scăderea semnificativă a şomajului? Doar o iluzie statistică, de pe urma căreia a beneficiat Donald Trump.

John Crudele a prezentat recent, în New York Post, concluziile unui studiu realizat de profesori de la Harvard şi Princeton, "The Rise and Nature of Alternative Work Arrangements in the United States 1995-2015", unde se arată că 94% din creşterea numărului locurilor de muncă a fost rezultatul "aranjamentelor alternative de angajare", adică a locurilor de muncă temporare, cu jumătate de normă sau pe bază de contract. Doar 0,4% din numărul locurilor de muncă "create" de administraţia Obama, echivalentul a circa 500 de mii, au fost "aranjamente clasice de angajare", adică locuri de muncă în condiţii de normă întreagă, după cum mai scrie Crudele.

Jurnalistul de la New York Post îi acordă, totuşi, circumstanţe atenuante lui Obama, deoarece "nu ar fi putut face altceva", în condiţiile în care "economia SUA este disfuncţională, ca urmare a unor decenii de politici monetare şi fiscale defectuoase".

Va ţine seama cineva de acest context când va evalua performanţa lui Donald Trump? Nicidecum.

Semnalele transmise de Federal Reserve arată că Banca Centrală a Statelor Unite a devenit, brusc, îngrijorată de amânarea creşterii dobânzii de politică monetară, după cum scrie Financial Times. Janet Yellen, preşedintele Fed-ului, a declarat, recent că "amânarea procesului de creştere a dobânzilor riscă să producă o surpriză neplăcută", fără să amintească nimic despre poziţia "relaxată" a instituţiei înainte de publicarea rezultatelor oficiale ale alegerilor.

Pe lângă aceste declaraţii ameninţătoare la adresa noii administraţii de la Washington, Fed-ul mai are "muniţie" suplimentară în portofoliul său. Conform datelor de la Federal Reserve Bank of New York, obligaţiuni guvernamentale din portofoliul băncii centrale, cu o valoare nominală de circa 194 miliarde de dolari, ajung la maturitate în 2017. În 2018, valoarea obligaţiunilor care ajung la scadenţă este de aproape 420 de miliarde.

Vor fi înlocuite aceste obligaţiuni cu noile titluri emise de Trezoreria SUA, în condiţiile în care oficialii Federal Reserve declară tot mai des că a venit momentul pentru contracţia bilanţului băncii centrale, ajuns până la circa 4,5 trilioane de dolari în urma programelor de relaxare cantitativă?

Indiferent de răspunsul la această întrebare, în faţa administraţiei Trump există deja un zid aproape de netrecut. Escaladarea acestuia, prin revenirea la principiile pe baza cărora s-a construit "America the Beautiful", ar fi o performanţă istorică, care ar pune în umbră toate muncile lui Hercule.