Un selfie din Iad

Fata din poză arată ca multe dintre tinerele care se exhibă astăzi pe reţelele de socializare. Poartă un fel de costum de sport albastru şi zâmbeşte către cameră. Într-o altă fotografie, ea arată un tub de mascara. Domnişoara afirmă, senină, că este vorba despre "mascara din Amsterdam... de pe câmp, mai exact. Mă rog, înţelegeţi...".

Sigur că se înţelege. Este vorba despre un tub de mascara cules de pe câmpul unde erau rispiţi cei 300 de morţi ai zborului MH17, alături de bagajele lor. Tânăra rusoaică, o separatistă auto-declarată, a folosit pentru a se machia un tub pe care, recunoaşte ea, l-a obţinut de la "o cunoştinţă, jefuitor".

Imaginile au stârnit o furtună de proteste. Mulţi ucraineni, dar şi ruşi, le-au criticat, îngroziţi. Cel mai şocant este faptul că tânăra pare să nu fi înţeles de unde toată agitaţia. Unul dintre internauţi a comentat: "În fond, nu te poţi supăra pe ea. Nu realizează diferenţa dintre bine şi rău. Este ca un câine care mănâncă dintr-un pachet de biscuiţi căzut din cer".

Trăim într-o eră a egoismului extrem. Epidemia de selfies dovedeşte că mulţi nu au alt subiect demn de atenţie decât pe ei înşişi. Indiferent de circumstanţe. Chiar şi în cele mai nepotrivite sau scandaloase.

O tânără din Statele Unite s-a gândit şi ea să îşi pună un selfie pe Internet. Doar că acesta era făcut la Auschwitz. Domnişoara zâmbeşte către cameră. În spate se văd două barăci ale lagărului unde au fost anihilaţi circa un milion de oameni. Nici ea nu înţelege de unde scandalul care s-a iscat. "Nu aş face nimic diferit" - explică ea. S-a gândit să se pozeze pentru că şi-a adus aminte de tatăl ei, care i-ar fi explicat ce este cu lagărele de concentrare.

Se poate. Ceva însă tot nu am înţeles. Ce era cu figura aceea atât de fericită?

Nu este singura figură de acest gen. Altele sunt şi-mai-şi... O altă domnişoară, cu ochelari de soare, postează altă poză zâmbitoare. În fundal sunt şinele de tren de la Auschwitz. Altă domnişoară pune pe Internet o poză cu ea zâmbind şăgalnic din colţul imaginii. În fundal, sârma ghimpată şi un turn de pază. Recordul de cretinism probabil că îl deţin cei doi tineri care s-au fotografiat cu limba scoasă în faţa clădirilor aceluiaşi lagăr de exterminare.

Nici alte locuri nu au scăpat de această epidemie. În altă imagine postată pe reţelele de socializare vedem un cuplu tânăr la memorialul atentatului de la 11 Septembrie. Se distrează de minune şi fac bot, amândoi, către cameră.

Cum spuneam, tot nu înţeleg... Ce este în mintea cuiva care reţine, în memoria aparatului, într-un asemenea loc, nu istoria tragică ce a marcat societăţi întregi, ci propria-i persoană, deplasatele sale reacţii de euforie?

Avem de-a face cu un narcisism care a luat-o cu totul la vale. Nu este doar o dorinţă de a experimenta o satisfacţie individuală, a egoistului "clasic". Ci şi înclinaţia dezinhibată de a da buzna peste toţi, peste orice, pentru ceea ce individul îşi imaginează că este "o poantă bună".

Cum a fost cazul unui tânăr chinez în vizită, de curând, în Egipt. A văzut piramidele şi i-au plăcut. Aşa că a scos briceagul şi a scrijelit în chinezeşte pe un perete cu hieroglife de câteva milenii: "Ding Jinhao a fost aici". Şi de data aceasta mulţi internauţi, inclusiv chinezi, s-au supărat. Părinţii lui Ding Jinhao, ruşinaţi, şi-au cerut scuze. Aparţineau, desigur, unei generaţii mai vechi...

Ce explică această epidemie de exhibiţionism amoral?

Ar fi multe de spus, dar m-aş opri acum doar asupra memoriei războiului. Până de curând, fiecare generaţie a avut, în Europa, războiul său. În multe localităţi sunt monumente sau plăci memoriale cu numele a zeci şi sute de tineri care au căzut în război. Oameni cunoscuţi localnicilor, mulţi rude şi prieteni. Amintirea războiului era cultivată în societate, dar şi la nivelul instituţiilor. Am locuit, copil fiind, un timp în Buşteni, nu departe de statuia caporalului Muşat. Pentru cei din generaţia mea acestea erau simboluri care însemnau ceva.

Este hazardat să generalizăm, dar dacă trebuie, atunci aş spune că în ultimul deceniu această memorie a tragediilor colective a intrat în declin. Cine este de vină, cum s-a ajuns aici - acestea sunt întrebări prea vaste pentru un editorial. Fapt este că s-a întâmplat.

Problema este că asta ne lasă într-o situaţie de sever deficit moral, când tragediile trecutului nu mai trezesc nici o reacţie, ca şi când oamenii aceia au dispărut în neant precum personajele dintr-un joc căruia i s-a aplicat comanda Ctrl-Del.

Şi ne trezim astfel într-o lume mai primejdioasă, pentru că trecutul nu ne mai învaţă nimic, nu simţim nici o solidaritate, nu ne mai cheamă nici o datorie, nu ne pare rău după nimeni.

De aici şi satisfacţia metalică din miile de selfies răspândite pe reţelele lumii de astăzi. Sunt fericiţi pentru că nu le lipseşte nici unul dintre cei care au dispărut acolo. Nici nu au realizat că au fost, şi aceia, cândva, oameni, oricare vor fi fost numele şi povestea lor. Totul e să priveşti fix în cameră.