VOCI Hansel, Gretel, casă, dulce casă şi diabetul ipotecar (II)

Românul are un instinct funciar foarte dezvoltat. El îşi doreşte lucrul lui, n-are cultura anglo-saxonă a chiriei.

N-am simţit niciodată nevoia de-a cumpăra o casă. Oricum, nu la un preţ care să presupună îndatorare.

Vreme de 13 ani am locuit în Centrul istoric, într-un imobil construit în 1954, fără risc seismic, practic şi sovietic de urât, cu finisaje care mărturisesc nepriceperea mai multor generaţii de meşteri.

Prietenii care veneau la mine în vizită la jumătatea anilor 2000 erau uimiţi. "De ce nu cumperi?", "Banii pe care îi dai pe chirie îi dai pe rată!" Degeaba le explicam că chiria o dă piaţa, iar rata e dată de contract, că piaţa e atât de sus că nu mai are unde merge decât în jos... Mă măsurau superior şi indulgent cu privirea lor de experţi imobiliari. Pentru că, în afară de fotbal şi politică, domeniul la care ne pricepem toţi este cel al afacerilor cu case.

În 2010, am făcut un calcul unui asemenea prieten. Dacă aş fi cumpărat în 2005, cei 250 de metri închiriaţi (cu o chirie asiguratorie de 600 euro tocmită la vreme!), la un preţ bun, de 2000 euro/mp (deşi zona pretindea cam 2800!), aş fi plătit 500.000 de euro. Dacă i-aş fi avut.

Dacă împrumutam ipotecar, aş datora acum cam un milion. Aşa, în 13 ani, cu amenajări cu tot, am cheltuit cam 100.000. Dacă aş fi dorit să mai stau încă 13 ani, aş mai fi plătit 100.000. Apoi, alţi 13 ani, altă sută de mii. După care speranţa medie de viaţă a bărbatului român mi-ar fi spus: "Stop! Gata! Du-te să-ţi trăieşti veşnicia gratis!".

În boom, în România s-a construit cu circa 250-300 de euro/mp (prost, netrainic şi urât!) şi s-a vândut cu 2.000-3.000 euro/mp.

Speculaţia a fost susţinută prin oportunismul imbecil al băncilor şi campanii de presă.

S-au vehiculat cifre megalomanice de unităţi locative tranzacţionate. Însă nimeni nu a spus câte persoane au cumpărat câte locuinţe, nici câte unităţi au fost tranzacţionate de mai multe ori...

Un semn clar că piaţa speculată era falsă, iar plaja mică de preţ. 2.000, 2.000 şi ceva de euro metrul... Adică o garsonieră în Rahova costă 100.000, una în Radu Beller - 120.

În ianuarie 2008, metrul pătrat construit în Paris se tranzacţiona între 50 de euro(!) şi 800.000 de euro (!!!). Firesc! Am verificat personal. Un bloc decrepit, amortizat, construit în 1923 în Menilmontant-Belleville, se vindea ca activ toxic, ca imobil cu investiţii enorme necesare pentru reabilitare sau demolare, cu 50 euro/mp. Un spaţiu de 2,6 mp în Ile de la Cite a fost adjudecat de către Accor cu 2 milioane. Şi e logic să fie aşa, nu uniform ca la noi.

În Bucureşti, oraş niciodată sistematizat ca lumea, speculanţii au inventat zone bune şi lux deşănţat în Berceni, în Militari, în Bucureştii Noi... Am locuit o vreme în nord, într-o "zonă rezidenţială", şi vecina avea porc...

Mă uitam la televizor să văd "vilă de lux în zonă exclusivistă", în emisiuni de profil plătite cu bani grei, şi mă minunam: unde-i luxul?!? Văd ghips carton, termopan în pvc, membrane, Baumax, Bricostore... Lux înseamnă arhitect, finisaje scumpe, esenţe rare, marmură, palisandru etc., vecinătate, asfalt plan, curent la 50 hz, apă la 4 bari, săru'mâna doamnă de Monaco, să trăiţi, nea Edmond de Rotschild!

Bula s-a spart, era cam gogonată...

La nivel mondial, lumea a crezut până în ultimul moment în imbecilitatea conform căreia trebuie să cumperi pământ, că Dumnezeu nu mai face altul, şi că o casă va avea o valoare în creştere eternă. Lucru din urmă valabil mii de ani, că specia se înmulţea mai repede decât se construia, să clădeşti presupunea resurse, societatea avea nevoie de acoperişuri pentru familii, cazărmi, ateliere, biserici... La un moment dat, urmare a progresului tehnic şi a societăţii de consum, casele au devenit un produs industrial ieftin. Iar mulţimea de case le-a transformat pe acestea în active toxice, în imobile imobile pe o piaţă mobilă.

Creditele nu mai pot fi onorate. Ipotecile nu mai fac două parale, aşa că băncile vor înceta să încerce să le mai vândă. Le vor păstra ca active proprii în aşteptare de vremuri mai bune, le vor ţine ca valori care să le mascheze neperformanţa.

Deja instituţii bancare respectabile, ca BCR, au mirosit beleaua şi au început să ia măsuri. Aşa au apărut BCR Real Estate Management şi BCR Opportunity Bank, subsidiare menite să gospodărească patrimoniul propriu şi să administreze nenumăratele unităţi locative obiect al executărilor silite. Şi alte bănci au început să procedeze în consecinţă.

Un bancher îmi spunea recent: "Noi am crescut piaţa imobiliară la cer, noi o să dăm cu ea de pământ!"

Şi mă gândeam... dacă o sumă de bănci cartelează administrarea a zeci de mii de unităţi locative diverse, de la garsonieră la birouri, de la vilă la hală, răspândite pe întreg teritoriul naţional... dacă lansează oferte de dumping menite să deblocheze piaţa, chiar şi la preţuri ridicule... ce Dumnezeu fac speculanţii, "dezvoltatorii", proprietarii inepţi?