VOCI  O naţiune de "Brucani": cum ne facem singuri rău

Evenimentele recente din Polonia şi reacţia populară, similare cu cele din România, prin demonstraţii de susţinere a statului de drept, par să hrănească teoriile conspiraţiei. Vorbim despre ideea unei politici concertate de marile puteri, de jucători care vizează interese oculte în ţările din Europa de Est. Cel puţin, asta ar sugera unele analize din presă, dar şi mediile sociale.

Care sunt actorii sau cine animă demonstraţiile împotriva politizării justiţiei variază. Îl avem pe Soros, "nomine odiosa" al Europei de Est pentru conservatori, îi avem pe politicienii locali pentru progresiştii care s-au săturat de corupţie şi, în final, îi avem pe ruşi, anatema pentru mai toţi cei care au stat la cozile comuniste. Toate sunt greşite, toate uită de celelalte, toate sunt simpliste în abordare sau în încercarea de a disculpa tocmai slăbiciunile societăţilor din care facem parte.

O teorie ceva mai dezvoltată ne pune în jocul marilor puteri, al Europei (în speţă interesele germane), al SUA şi al Rusiei. Cele trei sunt prezentate în competiţie acerbă peste soarta sărmanilor români şi polonezi, cu Europa de Est un soi de bretea de siguranţă pentru oricare dintre tabere, împotriva celorlalte. Geostrategia aici prinde valenţe de artă, întotdeauna există o explicaţie, o bătaie a aripii la Washington care să genereze tsunami-uri în Marea Neagră sau nişte maghiari văzuţi cărând o roabă de pământ românesc, pe şestache, peste graniţă.

Aparent, avem destui geostrategi de buzunar şi analişti de canapea cât să facem de ruşine Stratfor sau orice altă firmă privată de intelligence. Analiştii serviciilor secrete sunt deja mici copii. În cafenelele bucureştene şi pe Facebook, se aud voci şoptite despre ruşi, americani, europeni şi despre planurile lor, de parcă întreaga politică mondială s-ar face la o masă prăfuită din Berceni sau dintr-un grup secret al reţelei sociale. Trump şi Putin sunt simpli pioni pentru cetăţeanul autohton, cel care rezolvă absolut orice problemă a lumii, după trei beri şi un şah la rege. Mai nou, fraţii noştri leşi se confruntă cu aceeaşi soartă.

Este precum scria Constantin Rădulescu-Motru în "Psihologia poporului român", după o lungă descriere a curajului nostru în faptele de arme, "dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară!". Avem obiceiul să oferim concluzii largi, aparent profunde, iar semidoctul din noi, între trei cruci făcute la trecerea pe lângă o biserică şi nevaccinarea copiilor, simte vibraţia geostrategiei în oase.

Nu contează că Stratfor nu este chiar idealul analizei politice, dând-o în bară de chiar mai multe ori decât au avut dreptate. Este baza analizei politice româneşti şi elementul de început al oricărei previziuni.

George Friedman, şeful Stratfor, este un fel de Soros al săracului, vizionarul cel bun în contrapartida forţelor care încearcă să ne destabilizeze ţara. Pentru mai puţin de 7 euro pe săptămână, oricine poate prelua bastonul de geostrateg din raniţa de "canapelist" şi poate salva România, cu ideile Stratfor.

În mod similar, tonul sigur, autoritar, plin de cunoaştere este cel care învinge la televizor, indiferent de inepţiile emise, cu privire la politica externă. De la Brucan încoace, niciun analist sau prezicător în cele politice nu a previzionat în mod public ceva care să se întâmple, mai departe de următoarele săptămâni. Până şi Brucan a greşit groaznic, subestimând puterea noastră de a ne face, singuri, rău. Iar motivul este simplu: la haosul din politica românească şi în opacitatea sau lipsa totală a politicii noastre externe, nu avem ce să discutăm, mai departe de săptămâna viitoare.

Adevărul este că, indiferent că suntem polonezi sau români, continuăm să ne alegem politicienii prost, din categoria răului cel mai mic. Este obiceiul cu care ne hrănim speranţa, în lipsă de opţiuni, dar mai ales în lipsa de implicare în viaţa politică. Este mai uşor să bănuim relaţiile dintre alte state străine sau să bănuim că ne vor toate răul, într-un realpolitik demn de Metternich, decât să ne aducem aminte că 60% dintre români îşi citesc horoscopul şi aproape o treime cred în el.

Şi, în mod evident, politicienii populişti folosesc această perspectivă, indicând forţe oculte, externe, care ne vor ţărişoara, râul şi ramul. Este în psihologia noastră naţională să credem că singurul nostru vecin care nu ne vrea răul este Marea Neagră. Aşa suntem educaţi, între faptele de arme ale lui Mihai, Ştefan şi Mircea şi o istorie mai degrabă sub imperiile străine. De ce n-ar continua această tendinţă, acest trend de politică externă, chiar şi după sute de ani? În lipsă de lideri providenţiali, trăim sub jugul străin.

Recunoaşterea unei resemnări naţionale cu privire la puterea statului român, a capacităţii sale de a-şi proiecta puterea mai departe de ultimul kilometru de autostradă devine un truism din care cu greu ieşim, mai ales când suntem bombardaţi, în mod virtual, cu ştiri din toată lumea. Nu suntem singuri, deci şi noi avem aceeaşi soartă cu Lesotho. Hiper-informarea ne asigură dubiile cu privire la propria noastră natură, iar individul cu greu mai scoate capul, cu propriile păreri, într-o mare de alţi "părerologi".

Astfel, demonstraţiile din străzile Bucureştiului sau ale Varşoviei aparţin unor tineri fără direcţie, uşor manipulabili, în ciuda informării sau educaţiei lor, peste medie. Sunt manipulaţi sau plătiţi de ruşi, europeni, americani, de Soros sau de alte forţe din afară, nicidecum de propria mobilizare democratică. Iar în această tristă realizare stă şi slăbirea democraţiei, în ideea că o minoritate, oricât de vocală sau vizibilă, nu are drepturi. Aşa se polarizează societatea, aşa se pierde din spiritul democratic al unor naţiuni încă tinere şi fără o direcţie clară, după integrarea europeană. Că această tactică în sine aparţine unei strategii sau unor puteri este deja o dezbatere academică, cât timp nu există baza democratică de la care orice stat sau popor îşi poate asuma legitimitatea, între naţiuni.