A fost un moment în istoria imediată a României când guvernanţii au luat o măsură care ne-a dat, pentru o clipă, iluzia că demonetizata expresie "luminiţa de la capătul tunelului" nu era ameninţarea unui tren din sens contrar, ci chiar ieşirea din tunel: adoptarea OUG nr.109/2011 privind guvernanţa corporativă.
Argumentele adoptării noii reglementări în regim de urgenţă păreau a marca sfârşitul a două decenii de practici manageriale cu consecinţe catastrofale pentru economia românească: "Actualul context economic impune luarea unor măsuri rapide pentru crearea premiselor legislative şi administrative care să conducă la creşterea eficienţei operatorilor economici" care "depinde, în mod determinant, de performanţa managementului (...), de corecta implementare în funcţionarea societăţii a mecanismelor de bună guvernare" făcând necesară "dezvoltarea de noi mecanisme de guvernanţă corporativă" (...) "în lumina principiilor guvernanţei corporative a întreprinderilor de stat, dezvoltate de Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) pe baza celor mai avansate standarde legislative şi de bună practică a corporaţiilor" şi instituirea de "pârghii de garantare a obiectivităţii şi transparenţei selecţiei managementului şi a membrilor organelor de administrare, de asigurare a profesionalismului şi responsabilităţii deciziei manageriale, mecanisme suplimentare de protecţie a drepturilor acţionarilor minoritari şi o transparenţă accentuată faţă de public atât a activităţii societăţilor de stat, cât şi a politicii de acţionariat a statului"!
Este posibil ca, la nivel micro, aceste prevederi să fi fost aplicate, în ciuda unor exemple care contrazic fragrant sinceritatea unor bune intenţii reale, fiind situaţii în care procedura corect şi profesional iniţiată pentru selectarea managementului a fost brutal şi ocult întreruptă cu invocarea unor argumente a căror lipsă de credibilitate a subliniat doar contrariul lor.
Întrebarea care se naşte în urma lecturii de bună credinţă a textului OUG reflectă mirarea că principiile enunţate nu sunt aplicabile la cel mai înalt nivel decizional, cel care prin definiţie determină de fapt după "chipul şi asemănarea sa", administraţia la nivel naţional: Guvernul României.
Teoretic, Parlamentul ar trebui să impună "condiţii de calificare şi experienţă profesională şi selecţie" pe care partidul/coaliţia câştigător al alegerilor să le respecte atunci când formulează propuneri de candidaţi pentru poziţiile ministeriale, încheierea cu titularii posturilor ministeriale de contracte de mandat având ca obiect administrarea ministerului de resort, anexă la decretul de numire, obligativitatea prezentării într-un termen de 90 de zile a planului de administrare al ministerului, incluzând strategia de administrare pe durata mandatului pentru atingerea obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite în contractele de mandat şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de subordonaţi, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor, în mod solidar cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică celor în drept - în cadrul sau în afară ministerului - pentru luarea măsurilor în consecinţă.
Ignorându-se astfel de cerinţe, sunt aduse în prim-planul societăţii personaje care ţin cu tot dinadinsul, cu o ambiţie şi tenacitate demne de cauze mai bune, că nimic nu justifică poziţiile în care se află, amintindu-ne permanent că suntem urmaşii românilor cărora galul Brennus, învingător, nu se sfia să le spună atunci când îi fura vizibil la cantar: "Vae victis!"
Mass-media reflectă din plin influenţa pe care consilieri de imagine, care au înlocuit dictonul stalinist "cadrele hotărăsc totul" cu acela conform căruia "comunicarea hotărăşte totul", o exercită magic asupra reprezentanţilor puterii. Preocuparea pentru declaraţii de orice fel şi prin orice mijloace a devenit primordială: politicienii, preşedinţi, vicepreşedinţi sau simpli membri de partid, preşedintele ţării şi primul ministru, etc. nu pot comunica direct şi discret, ci doar prin intermediul reporterilor amplasaţi strategic în locuri obligatorii de trecere ale demnitarilor, anterior şi abil anunţate, pe facebook sau blog-uri...
"Declaraţi, declaraţi, declaraţi orice, dar numai declaraţi!", pare a fi motto-ul zilelor noastre. Un motto care, prin lipsa de conţinut a declaraţiilor, mărturisind incompetenţa, readuce straniu la viaţă personaje şi expresii extrase din "Groapa" lui Eugen Barbu şi, făcând deliciul talk-show-rilor televizate, dezvăluie trista realitate a perpetuării unui sistem de selecţie "invers" celui proclamat prin amintita OUG 109/2011, principiile sale fiind valabile doar... pentru căţei!
Între timp, semnificativ, continuă dezbaterile pe marginea propunerilor remanierii guvernamentale...
Notă:
Laurenţiu Mitrache este fost bancher.