Ziarul cu motor

Oamenii sunt nerecunoscători. Subsemnatul, spre exemplu. Ar fi trebuit să vorbesc cu mai mult res­pect despre umilul Trabant. În noap­tea de 4 Martie 1977 am petrecut câteva ore împreună cu fratele meu, copii fiind, într-un Trabant. Locuiam în Berceni. După cutremur, lumea ieşise în stradă, speriată. Mulţi ezitau să intre în casă, iar la noi în apartament, la etajul 4, oricum nu era de stat după ce mai multe dulapuri şi rafturi se prăbuşiseră. Aşa încât am fost cazaţi, în pijama şi cu o pătură peste noi, în maşina unui vecin de treabă.

Mi-am dus aminte de seara din Trabant acum, când se împlinesc 50 de ani de la apariţia modelului 601, cel pe care îl ştim cu toţii drept autenticul Trabant. Supranumit "ziarul-cu-motor", a fost ţinta a nenumărate bancuri şi ironii. Multe dintre acestea din urmă, meritate.

Cum a fost posibil ca o maşină cu caroseria din plastic şi bumbac, cu un motor atroce, în doi timpi, să fie vândută până în 1989, inclusiv? Răs­punsul la această întrebare are o morală, cred, şi în zilele noastre.

Dar mai întâi faptele. În 1954, guvernul Republicii Democrate Germane a decis construcţia unei maşini de familie. Dimensiuni, greutate, capacitate - totul era stabilit riguros. Caroseria trebuia făcută din plastic, pentru că tabla era rară în Germania, după război. Şeful de proiect a fost un anume "tovarăş Prosthahn".

Rezultatul a fost primul model de Trabant, P50. Era un Trabant mai rotunjit, oarecum simpatic. Nu l-am mai văzut pe şosele, cred, de două decenii. A urmat, în 1963, modelul 601. Unele versiuni au avut nume extravagante, gen Limousine sau Deluxe. Nici nu ştii dacă să râzi...

Trabantul este doar unul dintre produsele cu care fosta Germanie Democratică a încercat să inventeze o cultură a consumerismului socialist. Altul a fost mai puţin celebrul Wartburg. Tatăl meu a avut un Wart­burg 311. Tot cu motor în doi timpi, Wartburg-ul era o creaţie şi mai curioasă. A scăpat de el după ce i s-a rupt o roată, într-o curbă, undeva spre Monteoru.

Marcaţi de socialismul auster, al lui Nicolae Ceauşescu - cel puţin în versiunea sa din anii '80 - pentru noi este cumva contra-intuitivă această idee a unui socialism consumerist. Trebuie spus însă că şi alte regimuri autoritare sau totalitare au avut înclinaţia să se prezinte în arena consumerismului. Spania lui Franco, spre exemplu, s-a promovat pe sine intens ca destinaţie modernă de vacanţă.

Problema, pentru socialişti, era cum să facă rost de bani pentru sectorul producţiei "bunurilor de consum". Aici ei au dat dovadă de ceva inventivitate. În 1972, sovieticii au ajuns la un acord prin care exportau vodcă Stolichnaya în schimbul sticlelor de Pepsi. Însă, cel mai frecvent era vorba de improvizaţii. Aici este, cred, un element important. Marxismul a fost întotdeauna obsedat de "procesul de producţie" al industriei moderne, capitaliste. Este, de aceea, cu deosebire stupefiant să constatăm că regimurile socialismului real au acomodat, într-un grad înalt, "cârpeala" pre-modernă. Aşa au apărut multe dintre aceste produse: cârpite din ce se găsea, lipite cu te-miri-ce, vopsite în culori suspecte. Multe, imitaţii ridicole ale unor produse occidentale.

Pe plan psihologic, una dintre consecinţe a fost formarea unei culturi a cârpelii. Lipsiţi de un termen de comparaţie decent, unii oameni au început să accepte ca normale standardele lamentabile propuse de regim.

În acelaşi timp, sectorul produselor "cârpite" dezvăluia şi altceva: măsura în care regimul era, în ciuda pretenţiilor egalitare, unul al stratificării extreme. Trabantul din plas­tic alb-murdar, blocurile din plăci şi Brifcor-ul (un gen de suc cu lămâie sau cu Dumnezeu-ştie-ce...) nu erau pentru nomenclatură, ci pentru "oamenii muncii". Conducătorii le aveau pe ale lor. În România aveau Dacia 2000, o copie locală a modelului Renault 20. Nu m-am lămurit nici acum ce a fost cu licenţa (dacă a existat vreuna) plătită pentru asamblarea aces­tor maşini cu care se plimbau ştabii de la Comitetul Central.

Cel mai nelămurit sunt însă cu privire la altceva. Fabrica a produs, în total, peste 3 milioane de maşini Trabant. Asta mi se pare cel mai semnificativ. Gândiţi-vă. Ţările în care Trabantul era exportat aveau, împreună, cel mult 100 de milioane de locuitori. Ceea ce înseamnă cam un Trabant la 30 de persoane. Adică un Trabant la circa 10 familii. Ce fel de societate este aceea pentru care a avea maşină înseamnă a avea Trabant?

Socialismul real a promovat motorizarea-surogat. La fel cum a promovat învăţământul-surogat, turis­mul-surogat sau presa-surogat. Timp de aproape 50 de ani.

Unii şi-au imaginat, după 1989, că este suficient să schimbi nişte instituţii. Eventual nişte oameni - unul de aici, altul de acolo. Însă realitatea este că însăşi ordinea socială a fost pervertită în aceste câteva decenii. Standardele au fost aruncate peste gard. Societatea a fost segregată. În faţă, a ieşit Partidul, să se laude cu "realizările" din statistici. În fundal, fum gri-înecăcios şi pârâit de motoare.