ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - EDIŢIE SPECIALĂ 1 Decembrie 1918, o zi care a făcut istorie

• Nicolaie Iorga: Unirea va trebui consolidată printr-o activitate complexă

Nicolae Iorga ( 5 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940; istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, parlamentar, ministru, prim-ministru, profesor universitar şi academician român) s-a aflat în prima linie a celor care au militat pentru unire, şi a fost permanent preocupat de consolidarea statului român unitar: "Mâine, după ce vom hotărî soarta pământurilor, la care ne uităm de atâta vreme, nu cu ochii plini de foame ai cuceritorului sălbatic, lacom de alte ţări, ci cu ochii duioşi ai fratelui care se uită la brazda pe care de două mii de ani fratele său munceşte, cu sudoare amestecată cu sânge, pentru ca, ridicându se de jos, să primească pe faţă loviturile de palme ale stăpânilor săi, când vom fi stăpâni pe aceste teritorii, oare crede cineva că s a isprăvit? Nu! Problema românească face parte dintr o problemă mondială - şi prea o uităm des. Unirea va trebui consolidată printr o activitate complexă, permanentă, profundă, de durată, deoarece una este a ocupa un teritoriu, alta este a l păstra militar şi al treilea lucru, cel din urmă şi cel mai însemnat, este a şti să l menţii". Într-un moment în care existenţa statului român era pusă sub semnul întrebării, Nicolaie Iorga susţinea în Sala Mare a Teatrului Naţional din Iaşi, în anul 1916, un discurs care a făcut istorie: "Se îndreaptă către noi, în acelaşi timp, privirile pline de rugăciune tăcută ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar pe care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră, ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care ne-a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (...) Spre noi se uită astăzi o oştire, Oştirea României, care este moraliceşte întreagă. Este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detaşament a sfărâmat cu patul puştii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezintă numai puterea fizică şi încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc cu dânşii moştenirea sufletească a celor cari au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alţii averea şi numele nostru, aceia cari cad pentru Ţară şi viitorul Neamului, îşi lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duşmanului, aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi înverşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă. (...) Poporul românesc se cuprinde din acei cari ţin arma în mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria. (...) În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice că Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât".

• Ioan Aurel Pop: Gând trist într-o zi de bucurie

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a vorbit în repetate rânduri despre importanţa zile de 1 Decembrie. Acum, academicianul susţine că, din păcate, interesul pentru simbolurile naţionale este din ce în ce mai scăzut: "Gând trist într-o zi de bucurie. Odinioară, în perioada formării statelor unitare moderne, simbolurile naţionale stârneau entuziasmul oamenilor, erau afişate peste tot, erau popularizate şi preţuite în interior, mai ales că unii din afară le contestau. Imnurile, drapelele, stemele, zilele de sărbătoare a patriilor încununau o mare operă de construcţie a edificiilor statale, aminteau celor prezenţi de sacrificiile celor trecuţi, trezeau speranţe pentru cei din viitor. Evident, simbolurile erau folosite şi de propaganda oficială, dar lucrul acesta s-a întâmplat de când e lumea, oriunde, cu intensităţi diferite. Dincolo de propagandă, mai rămăsese câte o undă de autenticitate, de simţire colectivă pentru binele public, de încredere în valorile comune. Oamenii de bun simţ ştiau să deosebească propaganda de realitatea genuină. Azi, pe măsură ce înaintăm în această lume, interesul faţă de simbolurile pomenite pare să scadă mereu, aproape pretutindeni. Suntem prinşi în vârtejul treburilor cotidiene presante, luptăm pentru câştiguri băneşti (fiindcă nu putem trăi fără bani, fie ei şi virtuali), ne gândim la crizele (energetică, climatică, politică etc.) iminente, ne mirăm de incompetenţa guvernanţilor şi ne simţim copleşiţi, pe deasupra, de pandemia ce nu mai conteneşte. Ne descumpănesc - dincolo de grijile materiale - «corectitudinea politică» şi anularea culturii tradiţionale. Democraţia şi liberalismul sunt puse sub semnul întrebării, virtuţile clasice blamate, familia repudiată, iar statele naţionale sunt demonizate. Toate acestea se petrec în numele unor idealuri vagi, de tip neomarxist şi «progresist», care promovează un fel nou şi vechi (în acelaşi timp) de egalitarism, în cadre globale obligatorii, în tipare cu refrene de demult, reciclate. Din păcate, ignorarea sau chiar deprecierea simbolurilor decurg dintr-o nepăsare faţă de ceea ce reprezintă ele, adică faţă de ţară. Ce să facem noi, românii, într-o asemenea situaţie? Mulţi ar spune că nu putem face nimic, că nu suntem în stare să facem nimic, că e bine să aşteptăm reacţia celorlalţi, că vom trăi cumva şi noi (cum am mai făcut-o în istorie). Ceea ce este comod, dar nu este salvator pentru noi. Şi, totuşi, am putea da un semn de trezire, din aproape în aproape, am putea arăta că ne pasă şi de noi şi de alţii, ne-am putea îndrepta gândurile şi conduitele, ne-am putea face un pic de ordine prin case, ne-am mai primeni curţile şi ne-am mai strânge la un loc sufletele. Secretul sărbătorilor este adesea apropierea inimilor, înlocuirea monologului cu dialogul, grija faţă de semeni («Şi nu uita, când eşti voios,/Române, să fii bun»). Nu putem schimba noi lumea cea mare, dar pe aceea din jurul nostru o putem schimba într-o oarecare măsură. Când vorbesc de casă, de curte, de cei de lână noi, mă gândesc şi la edificiul cel mare, care este Ţara Românească şi care s-a finalizat în urmă cu peste o sută de ani, la 1 Decembrie 1918. Această ţară este o realitate palpabilă şi nu un simbol, cum este Ziua Naţională. Ziua Naţională - dacă nu suntem porniţi doar pe demolare şi pe hulire - ne ajută să conştientizăm ţara, să ne dăm seama că ţara e opera înaintaşilor clădită prin jertfă de sânge, că e instituţia care ne ţine, ne organizează, ne disciplinează, ne hrăneşte, ne mângâie la greu şi ne ocroteşte. Iar, dacă nu le (mai) face pe toate acestea, nu este vina ţării, a României, ci a noastră. Ţara fără oameni (buni) nu există şi nu poate funcţiona ca patrie. Dacă oricare dintre noi are o zi a lui, în care primeşte cu bucurie felicitări, oare România nu are dreptul la o zi ei, în care noi, românii, să îndreptăm spre ea, cu toţii, preţ de câte-o clipă, câte un gând bun? De Ziua Naţională, în ciuda tristeţii copleşitoare din aceste momente, săptămâni, ani, suntem «condamnaţi» la bucurie. Şi, chiar dacă această bucurie ar fi numai de-o zi, ea poate trezi speranţe şi poate naşte atitudini, acţiuni, fapte. Suntem «condamnaţi» («de lege şi de datini», cum ar spune un poet uitat) să ne bucurăm de Ziua Naţională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem obligaţi de buna cuviinţă să nu hulim. La 1 Decembrie 1918, strămoşii au terminat de făcut o ţară rotundă ca un măr, i-au mulţumit Domnului pentru marea binecuvântare şi şi-au spus că puteau de-atunci muri fericiţi. Nu este vina lor că noi, nevrednicii, nu am păstrat-o aşa cum ne-au lăsat-o. Şi, totuşi, o avem încă. Să ne bucurăm că ea există şi în forma actuală, ştirbită de greşelile proprii şi de planurile celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Fie şi aşa, frântă dinspre Răsărit, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii - cu toată împuţinarea lor - sunt cel mai numeros popor din aceeaşi arie. Nu reproşăm nimic nimănui, că doar trăim într-o lume globală. Istoria ne învaţă, totuşi, să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaţionale, soarta teritoriului nostru naţional şi să ştim că statutul nostru le impune celor care ne conduc demnitate şi le cere onoare. În cântecul cunoscut al studenţilor de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae («Despre scurtimea vieţii»), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară (Nos habebit humus). Şi, totuşi, altă soluţie, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Poate că bucuria ne va îndrepta faptele spre bine. Să luăm aminte şi «să ne bucurăm, aşadar!» (Gaudeamus, igitur!). La mulţi ani, România!"