2005 - anul care a fost

Cam vacanţă în lumea licitaţiilor de artă, deşi a trecut şi Sfîntul Ion, şi sfînta săptămînă a mahmurelii, ba chiar şi postul mic şi trist al revenirii la slujbe. Alis-ul începe sezonul duminica asta iar Monavissa începe anul, că ei nu iau vacanţă la vară, peste încă o săptămînă, duminica cealaltă. Aşa că mai avem timp să ne amintim ce s-a întîmplat anul trecut, deşi deja avem impresia că sîntem în 2006 de cînd lumea.

A fost un an amestecat, şi cu ceva lucruri bune, cu ceva împliniri şi realizări, dar cu multe încercări şi pietre greu de digerat. S-a început în forţă, cu un incendiu ce a distrus Teatrul de operetă şi a mutat licitaţia ce se ţinea chiar pe scena acestuia în foaier. Pînă la urmă totul a fost bine, dar ne puteam lipsi de asta cu mare plăcere.

În anul 2005 s-a impus Rom-antique-ul, tîrgul anticarilor, iar ShopArt-ul, tîrgul de artă contemporană, aproape a dis-părut. Ambele sînt manifestări inventate şi susţinute de World Trade şi îmi place să cred că ar fi fost loc pentru amîndouă. Shop-Art-ul nu face parte oficial dintre decesele lui 2005, teribil de multe şi importante, aşa că mai sperăm să-l revedem în lumina de la WT Plaza.

2005 a fost anul în care Muzeul Naţional de Artă al României s-a impus clar pe scena înnoirilor şi modernizărilor culturale de la noi. Începuse cu ceva timp în urmă dar acum a devenit clar singurul muzeu european de la noi, ce spun, internaţional, un loc de unde a dis-părut praful şi au loc iniţiative adevărate. Şi nu mă refer la nunta din Sala Tronului, considerată ca un accident de înşelăciune de către conducerea instituţiei, ci la expoziţiile artiştilor chilieni contemporani, 78 la număr şi toţi buni, la retrospectiva Iorgulescu-Yor, rememberurile Vasile Brătules-cu-Gheorghe Tomaziu şi Lola Schmierer Roth, la Misonne, fotograful belgian, şi mai ales la "Umbrele şi luminile" franţuzeşti, cea mai tare expoziţie de pictură care a poposit pe simezele noastre.

Prin primăvară, în preajma Paştilor, Brâncuşi a fost reconfirmat în poziţia de autor al celei mai scumpe sculpturi din lume. La o licitaţie Christie"s din New York, "Oiseau dans l"espace" a fost vîndută cu 27,5 milioane de dolari, cu mult peste estimarea modestă de vreo 8-12 milioane şi chiar peste precedentul record, stabilit tot de Brâncuşi, tot la New York, tot la o vînzare Christie"s, dar în 2002. La scurt timp de la memorabila licitaţie de la New York din acest an, la Buzău a fost furată iar copia statuii "Rugăciunea" a maes-trului amplasată, în 1916, la mormîntul avocatului Petre Stănescu din Buzău.

Prin noiembrie a apărut în licitaţie o ciudăţenie, o jignire la adresa inteligenţei şi a bunei noastre credinţe care, în loc să fie aruncată la coş încă din faza primei priviri a expertului, a ajuns în licitaţie şi a fost adjudecată cu 80 de milioane, cu 30 mai mult decît sperau organizatorii să scoată din această afacere. "Adoraţie falică" despre care aflăm că este semnată D. Paciurea, apărea în martie 2003 într-o revistă pentru adulţi pe post de sculptură de Brâncuşi, nici mai mult nici mai puţin. Culmea este că ulterior au mai apărut şi alte sculpturi pe care le putem bănui ca provenind din acelaşi depozit de orori.

S-au scos cîteva cărţi interesante în 2005, dar s-a impus volumul gros ca o carte cu poezii de Adrian Păunescu de pe vremuri scos de Mihai Pelin. Sînt aproape 600 de pagini cu informaţie abundentă, prezentată într-un ritm alert. Sînt zeci şi sute de vieţi în acele pagini, multă dramă şi suferinţă, multă măreţie, dar şi josnicie, că doar e vorba de artele plastice şi arhitectura din România celui de al V-lea deceniu al secolului trecut, deceniul fiind numit al Prăbuşirilor iar secolul Două-zeci, pur şi simplu. De cu totul altă factură şi amploare este volumul "Această enigmă pictura", scris de tînărul artist Ion Lazăr, cadru didactic la universitatea de profil din Bucureşti, cu părinţi artişti plastici, alături de care a şi expus la sala IRECSON, un loc care începe să se impună în peisajul expoziţional al Bucureştiului numai şi numai datorită unor iniţiative lăudabile şi private. Tot pe banii proprii evoluează şi Mihai Voicu, cel care a "ţinut" Hanul cu tei pînă acum vreo doi ani şi despre care ne întrebăm cu toţii ce pregăteşte, cînd şi unde va reapărea în comerţul cu obiecte de artă, fiind exclusă posibilitatea de a se reprofila. Şi aşa a şi fost, a lansat Galeria "Ana", gură în gură cu "intrarea din Pangratti", mai celebră ca televiziunea însăşi, într-o zonă care parcă cerea un aşa magazin. Şi tot acolo vom regăsi multe dintre ideile de însufleţire a unei galerii de artă care au făcut celebră echipa de la "Han", acum la "Ana".

La mijlocul anului ce tocmai trecu am schimbat şi banii, mai originar ca niciodată, nu lei pe dolari, ca apoi să-i trădăm imediat cu euro, cînd aceştia, mai tineri, au devenit şi mai atrăgători, ci lei pe lei, unii devenind vechi şi alţii noi. Adică ROL pe RON, Romanian Lei pe România Nouă, că altfel nu prea realizez de unde vine. Dar cum leul nu apare în această denumire, propuneam să-i fi zis mugurleu, de la eternul şi fascinantul guvernator al BNR, iar prescurtarea să fie MIL, adică leul lui Mugur Isărescu, dar care sugerează şi o milă incompletă, nefinalizată, ca multe altele pe la noi.

Prin vară a fost inaugurat memorialul Revoluţiei din 1989, din faţa fostului Senat, fost CC al PCR. Am susţinut ideea realizării acestui complex într-un loc sfînt al libertăţii cîştigate cu sacrificii adevărate, nu cu ultimii pe listă, cu voia dumnea-voastră, şi primul pe listă, fără voia noastră. Am sperat că în momentul înlăturării gardului şantierului şi revelării ansamblului în întreaga sa atmosferă, privirea superficială să cedeze locul profunzimii şi priceperii. Nu a fost aşa, poate nu a fost de unde, bine că rămînem cu un loc unde opresc străinii şi se lasă pătrunşi de măreţia acelor momente, în loc să fie agasaţi de bruneţii ofertanţi de broşuri cu Revoluţia, care apăreau din bos-cheţii locului.

Anul ce a trecut, România a marcat cea mai penibilă participare la Bienala de la Viena. Acum nu că acest lucru ar fi contribuit la impunerea minis-trei de atunci de la cultură drept cel mai tare politician al anului, şi parcă mai era ceva, dar fapta a trecut ca atare şi în afară am mai pierdut o ocazie de a face o impresie bună sau măcar una de normalitate, şi am întărit scepticismul privind locul nostru în lumea civilizată.

Pentru mine, cel puţin, 2005 a fost anul descoperirii Balcicului. Mult timp l-am păstrat ca pe o Valhalla, tărîm mitic despre care am citit multe, de am ajuns să cred că nu există cu adevărat, după care începe să-ţi fie frică să-l descoperi aşa cum este el în viaţa de zi cu zi. Acum ori sînt eu tare cu picioarele pe pămînt, ori este tare de tot acest Balcic, că atunci cînd l-am întîlnit mai mult l-am iubit, nicidecum dezamăgit. De rimă să fiu scuzit, adică scuzat.

Simpla lor enumerare ar fi suficient de cutremurătoare, dar cum să anunţi moartea lui Ion Irimescu fără să aminteşti că era, incontestabil, decanul de vîrsta probabil al tuturor artiştilor români, sau să nu amintim că Sydney Geist, americanul plecat şi el toamna asta, la 92 de ani, era tot sculptor, ca şi Brâncuşi, căruia i-a dedicat cărţi şi un studiu lung cît o viaţă frumos de lungă. Aurel Cojan a ieşit, în 2004, din cărţile despre arta românească pentru a fi sărbătorit pe pămîntul natal, după o lipsă de decenii, la împlinirea vîrstei de 90 de ani. În acest an, tot în toamnă, numărătoarea s-a oprit şi pentru el. Ca şi pentru Lena Constante, artistă polivalentă, o luptătoare şi o supravieţuitoare a unor momente cumplite, sau pentru scriitorii despre artă Remus Niculescu şi Radu Iones-cu, sau Vasile Blendea, blîndul cronicar fotografic al artelor româneşti din ultimele 4 decenii.

Nu ar trebui să încheiem retrospectiva într-o notă tristă, dar pentru a ne înveseli nu avem decît povestea primei felicitări, cea care se vrea a fi rodul lenei unui britanic, care a dat unui gravor să îi facă nişte imagini cu el şi ai lui îmbuibîndu-se de Crăciun, în incapacitate de a transmite urări altfel decît în scris. La o analiză atentă vedem însă o invenţie rotundă, imaginată şi pusă în practică de la început la sfîrşit de Sir Henry Cole, un om cunoscut pentru idei şi iniţiative şi care a colaborat strîns cu Rowland Hill, chiar în vremea cînd acesta inventa timbrul. De ajungi să intri la bănuieli şi să faci supoziţii cel puţin un an. 2006.