A fost odată ca niciodată...

Binecunoscuta introducere cu care ne-au obişnuit basmele româneşti s-ar putea foarte bine aplica istoriei care va fi scrisă în câţiva ani despre moneda unică europeană. După ce zona euro a fost zguduită de diversele crize pe care le-au traversat unele din ţările membre, după ce spectrul renunţării Greciei la moneda unică a provocat dezbateri dintre cele mai furtunoase în lumea economică europeană, iată că se profilează o altă soluţie. Tot atât de radicală şi tot atât de încărcată de dinamită - ieşirea Germaniei din zona euro. Înainte de a diseca aceas-tă posibilitate surprinzătoare, este necesar să precizăm de ce moneda unică, fără a fi cauza unică şi directă a crizei economice pe care o traversează Europa, constituie o frână în înlăturarea ei. Şi mai ales a şomajului cronic care cangrenează ţări ca Spania, Franţa, Grecia etc.

Până la adoptarea monedei europene, când o ţară traversa o criză economică importantă era de ajuns ca ea să devalorizeze moneda sa naţională pentru ca produsele ei să câştige în competitivitate pe piaţa mondială. Procedeul nu era foarte onorabil, dar îi permitea să înfrunte criza fără ca populaţia să fie afectată. Este, de altfel, remediul pe care l-a adoptat, cu succes, Irlanda şi, mai recent, Japonia. Ceea ce nu mai este posibil în cazul monedei comune celor 17 ţări europene. Criza, ca şi deficitul cronic al anumitor ţări europene ca Franţa de exemplu, nu pot fi jugulate decât printr-o scădere masivă a salariilor şi o creştere semnificativă a impozitelor. Este motivul pentru care Preşedintele Franşois Hollande se confruntă cu o situaţie inextricabilă care a dus la o scădere dramatică a popularităţii sale în rândul populaţiei franceze. Nici cea de a doua conferinţă de presă a sa, desfaşurată joi, 16 mai 2013, în faţa a 400 de ziarişti, nu a schimbat cu nimic situaţia. Majoritatea proiectelor economice şi politice anunţate cu această ocazie erau deja cunoscute. Nicio clarificare. Ambiguitatea Preşedintelui francez, ale cărui diagnostice sunt juste, dar care refuză să vadă realitatea din cauza alianţelor din timpul campaniei şi a Partidului Socialist, dezorientează în continuare populaţia. Dovada: 63% dintre francezi consideră că intervenţia Preşedintelui nu schimbă mare lucru. Singura schimbare notabilă este alunecarea din ce în ce mai vizibilă a Preşedintelui Hollande înspre o postură < sarkozyană >. Aceea a unui adevărat şef care decide şi conduce, care este prezent peste tot acolo unde se hotărăşte destinul ţării. Să nu uităm că regimul prezidenţial al celei de-a cincea republici franceze îi conferă preşedintelui anumite prerogative. În timp ce Primul ministru nu este decât cel ce pune în practică strategia decisă de Preşedinte.

În aceste condiţii, poate şi trebuie Germania să iasă din zona euro? Experţii economici occidentali comentează în ultimele săptămâni această supoziţie. Toţi sunt de acord, în orice caz, că situaţia economică a Germaniei ar fi încă şi mai bună şi că aliaţii ei ar fi alţii. Întrebarea trebuie însă pusă altfel. Când o ţară se află în mijlocul Europei şi când schimburile sale economice sunt preponderente cu ţările din zona euro, poate ea să o părăsească? Răspunsul este nu. Bineînţeles, zona euro este departe de a fi perfectă şi provoacă diverse consecinţe neplăcute. Însă este evident că Germania nu poate să renunţe la moneda europeană. Mai ales că zona euro se reformează în mod continuu şi se adaptează la condiţiile economice ale zilei. Dar nu destul de repede şi nu cu profunzimea necesară.

Moneda europeană, astăzi elementul slab al economiei mondiale, este supusă unor presiuni paradoxale. Trebuie să se reformeze, spun unii. Alţii îi cer să îşi reducă datoria şi deficitul public. Banca centrală europeană trebuie să ia măsuri radicale, cer ei. Nu, să uităm de reducerea deficitului şi să relansăm cheltuielile, cred alţii. Criza trebuie să fie rezolvată pornind de la bază, adică Grecia şi Cipru trebuie să părăsească zona euro. Nu, criza se va rezolva de sus: Germania trebuie să iasă din această zonă. În acest caz, situaţia ar fi clară, marca germană ar înlocui pur şi simplu moneda europeană. O ipostază care ar provoca o veritabilă catastrofă economică în celelalte ţări, cum ar fi Franţa, Spania, Italia... Vecinii Germaniei ar deveni imediat inamicii săi. Bineînţeles, aceşti vecini, şi mai ales Franţa de când Preşedintele Hollande a succedat lui Nicolas Sarkozy, sunt adesea nemulţumiţi de presiunea economică germană. Ei uită însă că fiecare trebuie să îşi pună în ordine situaţia economică internă înainte de a cere poporului german să facă sacrificii pentru ei. Să nu uităm că Germania este întotdeauna prezentă când este vorba de o situaţie critică, ea este aceea care < semnează > cecurile cele mai importante (cum este în cazul Greciei) şi că statul german asigură garanţia cecurilor pe care le emit ţările în criză. Spre deosebire de ceilalţi şefi de stat (cu excepţia notabilă a lui Letta, noul Prim ministru italian), Angela Merkel este singura care are o viziune pe termen lung. Cancelarul german a lansat ţara sa într-o construcţie economică şi socială nouă care se numeşte Europa confederală. O construcţie care va dura timp de zeci de ani, poate chiar secole. În timp ce francezii au o viziune pe timp scurt, care nu îi va obliga să restructureze înteprinderile sau să modernizeze statul. Franţa visează la o revenire la franc? O absurditate economică care ar provoca un dezastru: Franţa ar fi de vânzare la un preţ ce s-ar devaloriza la fel ca moneda sa. Germania, a cărei monedă se va numi < marcă > dar va fi de fapt noul euro, va fi campionul Europei la toate categoriile. Va putea cumpăra întreprinderile care îi trebuie peste tot, va alege aliaţii care îi convin... O situaţie care va naşte însa ura şi va putea provoca un al treilea război mondial.

De fapt, unii experţii economici gândesc ca Germania trebuie să participe mai activ la construcţia europeană. Ei atrag atenţia asupra faptului că, dacă Germania este într-o situaţie mai bună decât celelalte ţări europene, acest fapt nu se datorează Cancelarului Schröder cum se crede. Este de ajuns să te plimbi în Germania pentru a vedea pe străzile marilor oraşe consecinţele politicii catastrofale pe care a dus-o timp de şapte ani cancelarul german: mult mai mulţi săraci decât înainte, inegalităţile sunt frapante şi coeziunea socială, punc-tul forte al Germaniei de altădată, este mult mai slabă. Infrastructurile colective ale ţării s-au degradat, în pofida faptului că statul a adăugat 390 miliarde de euro la datoria sa în timpul celor şapte ani de guvernare Schröder. Formidabila putere economică a Germaniei îşi găseşte rădăcinile în istoria sa, în faptul că este o federaţie de state. Pe tot teritoriul ţării se găseşte capitalul uman şi financiar necesar investiţiilor, inovaţiilor, exporturilor... Fără ca să vorbim de imaginea de calitate, istorică, de asemenea, şi reală fără îndoială, pe care o au produsele germane (în special automobilele şi echipamentele de producţie de gama înaltă) pe toate pieţele lumii şi în special în ţările emergente. În fine, să nu uităm ponderea importantă pe care o au organizaţiile salariaţiilor în întreprinderile germane, discuţiile deschise şi fără un fel de a priori pe care le poartă cu patronii în interesul lor comun. În Franţa este întotdeauna vorba de o confruntare, de o luptă de clasă între salariaţi şi patroni care nu are ca obiectiv salvarea întreprinderilor. Şi deci, în ultimă instanţă, a locurilor de muncă.

Paradoxal, s-ar putea ca situaţia economică mai bună a Germaniei să se datoreze şi demografiei deficiente a acestei ţări. Copiii şi tinerii pe care trebuie să îi hrăneşti, educi... cântăresc foarte scump în cheltuielile unei ţări.

Toată Europa îşi reţine deci răsuflarea în aşteptarea unei schimbări radicale a atitudinii Germaniei, care trebuie să deschidă mai mult baierele pungii. Singura întrebare este când şi cum va accepta Angela Merkel acest reviriment. Există însă o condiţie: să fie realeasă în septembrie viitor.