A trecut banca băncilor centrale la doctrina Şcolii Austriece de economie?

Bank for International Settlements, considerată a fi "banca băncilor centrale", a publicat recent ultimul raport trimestrial privind evoluţia pieţelor financiare internaţionale (BIS Quarterly Review, martie 2015).

Pe lângă numeroasele statistici actualizate, economiştii instituţiei au prezentat şi o serie de studii ale căror concluzii sunt deosebit de critice la adresa acţiunilor principalelor bănci centrale.

Dintre acestea a ieşit în evidenţă articolul scris de Claudio Borio, economistul-şef al BIS, şi colaboratorii săi, unde sunt puse sub semnul întrebării efectele negative ale deflaţiei.

Pe baza unor date din ultimii 140 de ani şi 38 de ţări, Borio ajunge la concluzia că legătura dintre deflaţie, înţeleasă ca declin al preţurilor bunurilor şi serviciilor, şi creşterea economică este slabă, deci nu ar justifica programele masive de relaxare cantitativă din ultimii ani.

"Studiul nostru arată că deflaţia preţurilor bunurilor şi serviciilor, chiar dacă este persistentă, nu reprezintă totdeauna un fenomen dăunător", se arată în articolul "The costs of deflations: a historical perspective".

Nu acelaşi lucru se spune despre deflaţia preţurilor pentru activele financiare, în care sunt incluse şi proprietăţile imobiliare. "Am determinat că deflaţia preţurilor activelor financiare, în special a preţurilor locuinţelor din perioada postbelică, a avut efecte mult mai negative asupra creşterii economice", mai arată autorii.

Stadiul actual al crizei financiare globale face imposibilă aplicarea integrală a soluţiilor propuse de economistul-şef al BIS. "Politica monetară trebuie să prevină, în primul rând, apariţia boom-urilor financiare, mai ales cele care iau forma creşterii creditului şi a preţurilor de pe piaţa imobiliară, deoarece ele sunt cauza principală a prăbuşirii ulterioare", scrie Claudio Borio. Pentru prevenire este prea târziu.

"După prăbuşirea financiară şi stabilizarea sistemului financiar, prioritatea trebuie să fie abordarea directă a legăturii dintre datorii şi activele de calitate îndoielnică, în loc să se încerce rezolvarea situaţiei prin politici tradiţionale", mai arată Borio. Pentru acest tip de acţiune nu este prea târziu, dar băncile centrale nu dau niciun semn că ar lua în considerare o astfel de decizie.

Concluziile economiştilor de la BIS par a fi scoase dintr-un manual de economie construit pe baza principiilor Şcolii Austriece. În "Human action", Ludwig von Mises arată că "nu există mijloace prin care poate fi evitat colapsul final al unui boom determinat de expansiunea creditului".

Chiar şi acţiunea recomandată pentru perioada ulterioară colapsului financiar are ceva din scrierile lui von Mises, unde profesorul arată că singura cale de rezolvare a crizei creditării este forţarea apariţiei acesteia într-un stadiu incipient, ca rezultat al abandonării voluntare a expansiunii creditului.

Amânarea procesului de corectare a dezechilibrelor acumulate prin expansiunea necontrolată a creditării din ultimele decenii a permis obţinerea unei aparenţe a stabilităţii doar ca urmare a programelor de relaxare cantitativă.

Însă aparenţa stabilităţii nu este suficientă pentru reluarea sustenabilă a investiţiilor. Într-un studiu din acelaşi raport trimestrial al BIS, "(Why) Is investment weak?", alţi economişti ai instituţiei arată că relaxarea condiţiilor monetare, însoţită de reducerea costurilor de finanţare până la minime istorice, a avut un efect extrem de redus pentru stimularea investiţiilor. Motivul? Incertitudinea cu privire la condiţiile economice viitoare.

Este de la sine înţeles că orice investiţie presupune un grad de risc, indiferent de condiţiile economice ale momentului, dar acum este vorba despre altceva. Cei care activează în economia reală observă noul comportament al consumatorilor, pentru care reducerea gradului de îndatorare a devenit o prioritate, dar şi al guvernelor, ale căror politici fiscale au devenit impredictibile. În aceste condiţii, contractarea unor credite importante pentru investiţii nu poate să apară în agenda niciunui antreprenor.

O explicaţie suplimentară este oferită de Thorsten Polleit, într-un articol publicat pe site-ul Mises.org. Pe fondul dezbaterilor cu privire la "noua normalitate a dobânzilor negative" în contextul "stagnării seculare", profesorul german argumentează că "rata naturală a dobânzii este totdeauna pozitivă şi nu poate fi negativă" ("The Natural Interest Rate Is Always Positive and Cannot Be Negative", 21 martie 2015).

Utilizând cadrul teoretic al Şcolii Austriece de economie, Polleit demonstrează că "dacă băncile centrale reuşesc să ducă toate dobânzile reale în teritoriu negativ, atunci procesul de economisire şi investire se va opri", deoarece "preferinţele temporale ale consumatorilor exclud valorile negative ale dobânzilor" (n.a. bunurile prezente sunt considerate mai valoroase decât bunurile viitoare).

În opinia lui Thorsten Polleit, promovarea unei politici a dobânzilor negative de către băncile centrale are un singur scop, scăderea valorii reale a datoriilor, dar cu efecte dezastruoase asupra structurii economiilor naţionale şi a perspectivelor de dezvoltare.

Din păcate, preluarea unor idei fundamentale ale Şcolii Austriece de către BIS nu garantează şi renunţarea băncilor centrale la dogma keynesiană, care propovăduieşte stabilizarea economiilor şi eliminarea ciclurilor de afaceri prin intervenţia statului.

Un exemplu din deceniul trecut este elocvent. William White, fost economist-şef la BIS, a avertizat cu privire la iminenţa unei crize financiare globale înainte de 2007, dar "bancherii centrali au preferat să-l asculte pe mare său rival, Alan Greenspan, iar consecinţele au fost devastatoare pentru economia globală", după cum scria revista Der Spiegel în 2009.

Care este şansa ca băncile centrale să asculte, măcar acum, şi alte opinii? Probabil foarte mică, adică similară probabilităţii actuale de supravieţuire a băncilor comerciale fără sprijinul autorităţilor monetare.

Oare nu este ironic faptul că tocmai cei care îi acuză de dogmatism pe adepţii Şcolii Austriece se agaţă cu disperare de o teorie invalidată de criza din ultimii ani şi încearcă să ne convingă de iminenţa îndeplinirii unor "aşteptări raţionale", conform cărora prăpastia dintre criză şi bunăstare poate fi acoperită prin tipărire? ire?