ALEGERI 2019 Nu contează primul tur, în al doilea câştigă Ion Iliescu

Un pol pe o sticlă de whisky Jack Daniel's, la Gura Teghii, judeţul Buzău.

Nu o cumpără nimeni, acolo oamenii beau ţuică.

Preţul rămăsese de pe când intrase în contabilitatea alimentarei, cu 25 de ani în urmă.

La Budila, în judeţul Braşov, o apă de toaletă Guy Laroche Drakkar Noir de 300 de lei, avea preţul afişat de 3 lei şi chiar cu 3 lei a fost vândută.

În Gorj, la Târgu Cărbuneşti, oamenii spun că preşedinte este Ion Iliescu.

Târgu Cărbuneşti este socotit oraş, aici s-a născut profesorul care mi-a girat (cu mult har) lucrarea de Licenţă, academicianul Gheorghe Vlăduţescu.

Are 82 de ani, îi urez la mulţi ani!

Dar concetăţenii săi - şi nu unul, ci mai mulţi - cred că Ion Iliescu este preşedintele ţării.

Astăzi!

Ceasul a stat la ţară şi în orăşelele mici, cu excepţia satelor din care tineretul a plecat în străinătate şi trimite bani de acolo, se întorc de Paşte şi de Crăciun şi defilează cu merţanele pe uliţele strâmte, afundându-se în noroi, voioşi.

În restul satelor, de 30 de ani, nu s-a întâmplat nimic, integrarea europeană nu a adus nimic, fondurile europene nu au adus nimic, democraţia nu a adus nimic, privatizarea nu a adus nimic, alegerile libere nu au adus nimic.

Ion Iliescu este preşedinte şi astăzi; în 2019, ne aflăm în 1990.

În satul Arbore, din Bucovina noastră, unde este biserica Arbore ctitorită de hatmanul Luca Arbore, viitura luase casele, dar câţiva dintre sinistraţi se cinsteau cu horilcă în cârciumă, în picioare, cu apa până la piept.

Scena a fost filmată şi relatată la televiziune, stârnind mânia teles-pectatorilor, revoltaţi de insolenţa sătenilor, care îi lăsaseră pe soldaţii veniţi în ajutor să lupte singuri cu urmările stihiei.

Dar publicul telespectator nu ştie câteva amănunte specifice: bucovinenii nu aveau nevoie de nici un ajutor, ei ridică o casă în patru zile, cu bolovani din prund pentru temelie, cu lemn furat din pădure şi cu ajutorul celorlalţi săteni - cei cu care beau horilca.

Sunt case dacice, cu planul pătrat, înălţate pe temelie de piatră şi cu acoperiş din şiţă, în patru ape, la 45 de grade sau chiar mai abrupt, că plouă mult.

O babă de aproape 90 de ani fusese luată de ape la kilometri dis-tanţă şi de unde toţi o crezuseră moartă, ea s-a întors acasă târându-se în patru labe - nu a decorat-o nimeni pentru eroism.

Şapte kilometri mai sus, la Solca, sunt urmaşii dacilor liberi.

Unchiul meu avea un ciobănesc bucovinean uriaş şi îi era frică să-i dea de mâncare că-i mânca mâna; într-un rând, câinele a smuls belciugul, bântuia uliţele ondulând lanţul gros după el, tot satul a intrat terifiat în casă - ştiau că fiara lui Gheorghe hăcuieşte lupii, e sângeroasă şi atacă orice mişcă, fără nici un motiv (vorbesc de o aşezare obişnuită cu sălbăticiunile - la vârsta de cinci ani, vărul meu a fost alergat de urs prin casă şi după ce a scăpat pe fereastră, a rămas puţin peltic, pe viaţă, dar eu însumi am trecut pe drum la un metru de lup, crezând că-i un căţel şi am aflat adevărul de la cei care asis-taseră la asta, pe după gard).

Celălalt unchi, o namilă de peste doi metri, şi-a părăsit nevasta pentru una mai tânără, i-a lăsat casa celei dintâi şi copiilor şi şi-a înălţat singur alta, pe terenul lui Satan, un moş care asista neputincios la construcţie, aşezat pe jos, mai în deal, la vreo zece metri mai sus.

Niciunul nu scotea vreo vorbă, al lu' Satan nici măcar nu respira, la orice sunet scos s-ar fi trezit cu un topor în cap.

Categoric.

Absolut.

Între cei mai nevoiaşi, Bădiţa Ion, la care am tras ani la rând, strângea capetele de sfoară şi le înnoda.

Toate peticele de ziare, teanc.

Avea un singur bec, plătea 5 lei curentul.

Cumpăra doar ulei, zahăr şi gaz pentru candelă, nu ştiu de unde avea mălai şi făină.

Nu fura din pădure, n-avea un sfanţ (apropo, sfanţul este o veche monedă de argint austriacă, iar ţinutul acela al Bucovinei a stat sub stăpâ-nire austriacă, la 1880, învăţământul de şapte clase era obligatoriu, iar manualele erau distribuite elevilor gratuit, bunica mea vorbea nemţeşte fluent).

Bădiţa Ion mai primea ceva când îşi vindea fâneaţa şi câţiva lei la cosit, lucra pentru unul şi altul, dar cred că asta era o umilinţă.

A fost, în schimb, mândru că l-a păcălit pe un student, căruia i-a dat o icoană veche, pe una nouă.

Aia nouă era tipărită pe hârtie în culori vii, înrămată, sub sticlă, - 15 lei -, aia veche era pe lemn, înnegrită de secole, abia se mai zărea pictura - câteva mii de euro.

Casa era curată, impecabilă.

Când ieşea în sat, îşi punea pălăria; duminica, un sacou şi pantaloni în cizme, dar nu mergea niciodată la cârciumă.

La fel cu bunica mea, a lăsat bani de înmormântare - ce greu trebuie să-i fi strâns!

La cârciumă făceau legea unchii mei, ei au oprit colectivizarea satului, iar autorităţile au fost obligate să transforme satul în oraş, în scripte, ca să poată raporta succesul colectivizării.

Secretarul de partid a fost asasinat.

La fel şi miliţianul care s-a găsit să se proţăpească-n mijlocul uliţei, ca să oprească furtul de pădure.

Următorul miliţian, a învăţat să stea în prund, când trec pe uliţă cu faetoanele încărcate, spre Poieni, spre Arbore, Iaslovat, Cajvana şi Milisăuţi, până la Volovăţ şi Marginea, de unde vine ceramica neagră dacică, făcută după o tehnologie preistorică, în forme şi ornamente de acum mii de ani.

Ziua, pe lumină, ţapinarii taie metrii-n uliţă, cu circularul; pădurarul se încuie în ocolul silvic, măcar să nu vadă, dacă oricum hoţia se aude-n tot satul, (şi se aude până pe culmile dealurilor, unde buciumul încă mai cântă la amurg şi se strigă bârfe explicite, pe deasupra întregii comunităţi).

Astăzi e mai rău pentru toată lumea de acolo, fabrica de mobilă arsese încă din timpul lui Ceauşescu, faimoasa fabrică de bere Solca a dat faliment, aud că sanatoriul internaţional de boli de plămâni, vechi de pe la 1800, cică s-ar fi închis, exact acum când chiar nu mai este acolo nici un fel de industrie, puritatea aerului nu are egal în Europa şi tăcerea ţiuie.

Le-au rămas uriaşii cartofi aurii din arie, merele care troznesc şi despică merii sub greutatea roadei şi furtul de pădure - "Pădurea-i a noas', ş-o fo' de cînd mi-s io şă tatine-miu şă tata-su, din aiasta traim şă nu eram noi, pin'amu-ia, n-ar mai hi, ar hi tăţi brazii taieţi la pomint".

Hoţi de pădure din tată-n fiu, ştiu să taie mai bine ca pădurarul, ca să o lase moştenire - uneori participă nemţeşte la puieţi şi reîmpădurire.

Cum votează oamenii din Gura Teghii, cei din Budila, cei din Târgu Cărbuneşti, Arbore, Solca şi toţi ceilalţi - cei mai săraci dintre săracii Uniunii Europene?

De ce ar refuza ei să-şi vândă votul la proşti, pe-o kilă de zahăr, una de făină, un litru de ulei?

Oricum ar vota, preşedinte iese tot Ion Iliescu.