Anii şi banii artei româneşti

Cînd ni s-a făcut cunoştinţă, mă uitam deja la el cu admiraţie. Ştiam cine este şi aprecierea mea merge spre modestia atitudinii personalităţii sale uriaşe în mijlocul unui muşuroi de jurnalişti foarte ocupaţi. Era chiar Nicăpetre, marele nos­tru sculptor, al cărui glas era prea uşor acoperit de Atlanticul care ar trebui să fie un fel de mare nostrum pentru românii europeni. Se stabilise în Canada şi ca tot ce nu se află în Bucureşti îl predispuneam la uitarea noastră suverană. În schimb, el venise în România să ne dea un muzeu cu lucrările sale, nerostind însă atît de potrivitul, aici, crez brâncuşian conform căruia nu ştiam noi ce ne lasă el acolo. În 2001, Centrul Cultural Nicăpetre de la Brăila a început să funcţioneze, cu un fond consistent de sculpturi, desene şi material documentar. În 2007 a venit în România pus pe fapte mari, mai ales în cadrul deja funcţionalului Centru Nicăpetre, dar care intrase în obişnuita perioadă de ralanti pe care o cu­nosc marile proiecte lansate în Româ­nia. În schimb, avea o mare expoziţie la Silistra, rod al colaborării cu Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. Sănătatea lui era, însă, de altă părere, aşa că a trebuit să se întoarcă de urgenţă în Canada. De acolo, pentru un timp, ne-a mai trimis semnele sale de dragoste şi rămas bun. În aprilie 2008 am primit, în schimb, vestea dispariţiei sale. În mod normal, acum ar trebui să amintim de opera sa, pe unde se află sculptura lui monumentală tăiată direct în lemn sau piatră, ce premii şi expoziţii a avut. Nu ar fi suficient şi listele, oricît de lungi şi detaliate, ar fi tot incomplete. Nicăpetre rămîne o imagine vie, o personalitate puternică şi caldă, care trăieşte prin tot ce a făcut, grafică şi pictură, prin tot ce a scris, prin tot ce ne-a vorbit. Joia viitoare, pe 27 ianuarie, ar fi împlinit 75 de ani.

Aniversările şi comemorările, rotunde, sînt ocazii precise de a aminti de oamenii care stau la baza creatorilor. Se evocă fapte şi amintiri, mult inedite, există şi pericolul fabulaţiei dar, mai ales, există şi şansa de a salva de la uitare atît de perisabilele clipe de puţini ştiute. Ele sînt şi evenimente culturale, Google, de exemplu, a făcut din împlinirea a 172 de ani, nici măcar o cifră rotundă, de la naşterea lui Cezanne un eveniment vizual global de marcă. Pictorul francez s-a născut în 1839, în ziua de 19 ianuarie. Pe 19 ianuarie 1986, deci acum 26 de ani, murea la Iaşi sculp­torul Iftimie Bârleanu. Sucevean prin naştere şi moldovean prin vieţuire a făcut statui voievodale, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Viteaz, domni şi domnitori ai culturii sau ai civilizaţiei româneşti, Cantemir, Dosoftei-ul palladyan de la Palatul Culturii, Avram Goldfaden-ul de la Teatrul Naţional din Iaşi, el fiind în­temeietorul primului teatru profesionist din lume în idiş.

Cu o zi înainte, pe 18 ianuarie, se împliniseră 50 de ani de la dispariţia lui Stavru Tarasov, evocat, rar de tot, doar de dobrogenii lui şi de braşovenii care au primit o serioasă donaţie din pictura sa. În aceaşi zi, s-au împlinit 125 de ani de la naşterea lui Ştefan Dimitrescu, nume mare din galeria de aur a picturii româneşti, cu o istorie ce merită amintită de cîte ori avem ocazia. Ceva recent s-a în­tîmplat, cu expoziţia Grupului celor patru - Tonitza, Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato şi Oscar Han, sculp­torul - organizată la ArtSociety-ul lui Artmark de Ruxandra Garofeanu. Ştefan Dimitrescu s-a născut la Huşi, unde s-a născut, în 1911, şi Huşi, Viorel Huşi.

Viorel Herşcovici pe numele lui de buletin, pictorul şi-a luat, evident, numele romanticului tîrg moldav unde s-a născut, asta fiind deja o odă înălţată prolificei urbe. Pictorul a fost o persoană aparte şi mulţi dintre cei care azi sînt ascultaţi şi-l amintesc. Mai este timp să facem ceva pentru Centenarul Viorel Huşi, pentru că el se rotunjeşte la 15 iunie. Va fi un pic de aglomeraţie atunci, la începutul verii, şi nu din cauza căutării cu înfrigurare a vacanţelor, le rezolvă criza pe toate, dar la 11 iunie se împlineşte secolul şi de la naşterea lui Jean Cheller.

Scris sub diferite forme, ba Keller, ba Cheler, numitul Jean a avut o viaţă complicată şi o posteritate tumultoasă. A avut potenţial dar prezentul nu i-a fost prea darnic. A dispărut cam din timpul vieţii din atenţia publică iar dispariţia definitivă, survenită la numai 41 de ani, i-a fost urmată de un prestigiu negativ şi, se pare, nemeritat. Tudor Octavian are meritul de a-l fi scos din necunoaştere şi de a-l aduce, uneori cu forţa, în atenţie, inclusiv cu o monografie. În acelaşi timp s-a petrecut şi un fenomen căruia, de-a lungul timpului şi al istoriei acestei rubrici, i-am dat numele de "chellerizare". Se ia un artist uitat dar care probabil a lăsat un important numericeşte depozit de lucrări, picturi mai ales, şi cu o abilă strategie de piaţă i se impune un preţ, un fel de cotă de referinţă, de-a dreptul uriaşă. Desigur, avem de-a face cu o creştere bruscă a preţului, acele salturi pe care le remarcăm întotdeauna în licitaţii, de la preţuri mici, obişnuite şi nesigure, la cote astronomice. Jean Cheller a păţit aşa ceva, cu ani în urmă tot ce apărea sub acest nume ajungea la niveluri impresionante. Niciodată nu am înţeles de ce se insista ca pictura respectivă să intre totuşi în vînzare la preţuri mici, pe stil vechi. Este drept, fiecare vînzare Cheller însemna nu numai un preţ mare dar şi un salt pe măsură. Rezonanţa acestui salt a făcut mult bine de marketing lui Cheller, impunîndu-l ca revelaţie a pieţei româneşti de artă. Desigur, există şi posibilitatea ca artistul respectiv să îşi merite renumele şi cota, dar cînd preţurile lui trec în viteză de cota unor artişti care adună mai multe, mai importante şi mai vechi elogii, ajungi inevitabil să îţi pui întrebări.

În prezent, avîntul Cheller s-a mai domolit, cota a rămas destul de înaltă, apar şi lucrări care nu seamănă cu clasicii pe care pictorul era acuzat că îi copiază dar nici cu Cheller, semn că şi el poate fi copiat. Ceea ce deja este o notă foarte bună pentru un artist care ar fi meritat o posteritate sinceră. Timpul nu este pierdut, în iunie se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Jean Cheller.

Pentru 2011 am detectat un număr de şase centenare. Despre Jean Cheller şi Viorel Huşi am pomenit deja, să-l pomenim pe Constantin Calafeteanu, o biografie extrem de interesantă, pe Victor Ciobanu Rusu, des­pre care orice informaţie este esenţială şi aşteptată ca binevenită. De asemenea, în 1911, acum 100 de ani, s-a născut şi Constantin Pantelimon, despre care, ne scrie Mircea Deac în al său "250 pictori români", a fost "admirat îndeosebi de K. Zambaccian, nu a avut prilejul să expună decât în propriul atelier".

De Nicăpetre au apărut în licitaţii, doar cîteva din fabuloasele sale desene, Ştefan Dimitrescu este rar prin definiţie, şi pe Huşi îl vedem foarte din cînd în cînd, Calafeteanu a apărut de două-trei ori, Bârleanu nu vom vedea iar Cheller încă mai rupe masa. În viitor, vom pune, lîngă cifrele pieţei de artă şi poveşti despre aceşti artişti şi vieţile lor chinuite.