Anocraţia salvează România?

Sună academico-preţios, sunt de acord, dar acesta este termenul: anocraţie. Sensurile lui nu sunt însă prea greu de desluşit. Avem o scală care la un capăt marchează regimurile democratice depline, mature, performante, iar la celălalt, regimuri autocratice, totalitare. Scala coboară de la 10 la 1 şi, pînă la 6, după parametrii precis măsurabili, avem diferite variante ale democraţiilor. La celălalt capăt, ultimele locuri sunt rezervate autocraţiilor şi regimurilor totalitare, cu variaţiile locale posibile. La mijloc, însă, nu este un "teritoriu al nimănui", ci plaja care descrie o varietate destul de larg răspîndită de regimuri de guvernare în care instituţii, reguli, practici şi formule de guvernare care ţin de sistemul democratic convieţuiesc, stau alături juxtapuse, se intersectează sau intră în competiţie cu cele care ţin de regimurile autoritare, semi sau deplin dictatoriale. Acestea sunt anocraţiile. Asta-i tot şi probabil că în afara unui grup relativ restrîns de specialişti într-ale teoriei politice chestiunea nu ar fi interesat mai pe nimeni. La începutul anului 2021, însă, s-a întîmplat ceva cu totul remarcabil. Instituţia americană nonguvernamentală şi nonprofit care măsoară regulat parametrii regimurilor de guvernare în cîteva zeci de ţări ale globului, "Center for Systemic Peace" a plasat Statele Unite ale Americii sub pragul democraţiei (scor plus 5), pentru prima dată în istoria ei bicentenară. Cu alte cuvinte, starea actuală a guvernării a transformat cea mai veche şi stabilă democraţie a lumii într-o anocraţie. Desigur, nu jubilaţiile sterile ale duşmanilor şi neprietenilor Americii ne interesează aici. Povestea cu bucuria peste măsură la moartea caprei vecinului o exersăm mai bine decît alţii, dar cei cu picioarele pe pămînt şi scaunul de la cap încă la locul lui ştiu de mult că "victoriile" de tipul acesta nu sunt altceva decît pagubă curată. Nu doar pentru cel cu capra, ci şi pentru vecinii lui.

Două observaţii în marginea conceptului de anocraţie. Prima, este legată de formulele de guvernare din România post-decembristă. Oricît ne-am îmbăta cu apă rece şi oricît am vrea să aruncăm cu praf în ochii celor care iau pulsul tinerei şi mereu necoaptei democraţiei româneşti, în fapt, ea a fost încă de la început, din ziua zero, după cum este şi azi, doar o anocraţie. Toate încercările de a o împinge în sus, peste prag, în teritorul democraţiilor, au fost sistematic împiedicate, blocate, frînate, împinse în văi şi văgăuni fără ieşire. Mai întîi a fost FSN-ul şi "nevoia de stabilitate" a puterii instalate în România post-decembristă care, fără ceva sprijin din partea prietenilor adevăraţi ai României, ar fi avut toate şansele să "eternizeze democratic" regimul iliescian, cel puţin cîteva decenii la rînd. Aşa, de bine, de rău, am luat notă de trecere la exerciţiile impuse numite "alternanţă democratică". Condiţia sine qua non pentru admiterea României în instituţiile europene şi euroatlantice, de care depindea schimbarea radicală a cursului istoric al ţării. Slavă Domnului, s-a împlinit. După aceea, am intrat pe bucla nefastă a capturării politice a "luptei împotriva corupţiei" şi încătuşării ei în cuşca intereselor de grup şi de gaşcă ale unora dintre cei care deţineau, la aceea vreme, cheile puterii. Sistemul democratic fost violent şi adînc "penetrat" de cei care, din interiorul instituţiilor de forţă ale statului, cu aparenţe de legalitate, dar profund anti-constituţional, s-au declarat cu de la sine putere noii "gardieni ai democraţiei din România". Cu ayatollahul de rigoare, la Cotroceni. Cu "boala aceasta de copilărie" a democraţiei din România încă ne mai luptăm şi suntem departe de capătul drumului care ne-ar putea scăpa de toate consecinţele negative ale acestei rătăciri "de sistem". "Al treilea val" al puseelor anti-democratice a sosit acum, pe aripile covidului. De doi ani şi mai bine, degradarea regimului democratic din România, atîta cît există, a fost accelerată mai ceva ca particulele din LHC-ul fizicienilor de la CERN. Pînă în vecinătatea vitezei luminii!!! Prăbuşirea României într-un regim autocratic, pur sînge, e colea, doar la o aruncătură de băţ pe scala celor de la "Centrul pentru Pace Sistemică". Partea şi mai proastă a poveştii este însă aceea că prietenii noştri, cîţi mai avem pe aici prin Europa şi peste Ocean, sunt şi ei parcă apucaţi de streche. Toţi privesc fascinaţi în abisul soluţiilor autoritar-totalitare, cultivînd iluzia că acolo s-ar putea afla soluţiile pentru depăşirea situaţiilor critice care nu se mai succed cu repeziciune, ci se caţără una în cîrca celeilalte, ridicînd un munte de probleme la care nimeni nu are soluţii. Cel puţin, nu în registrul formulelor democratice de guvernare. Să stăm strîmb şi să judecăm drept: nu doar America alunecă periculos către zona regimurilor de guvernare non-democratice. Fenomenul este mai mult decît vizibil şi în Europa, în arealul consacrat al democraţiei: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Germania. Diferenţe şi nuanţe există, desigur, dar direcţia de mişcare este aceeaşi, chiar dacă drumurile şi vitezele de deplasare diferă.

A doua observaţie ţine de natura şi dinamica proceselor sociale care fac posibilă şi sustenabilă guvernarea de tip democratic. Cercetările şi constatărilor celor de la CSP întăresc şi reacreditează "teorema" conform căreia democraţia nu este un dat fix, imuabil şi durabil la nesfîrşit, care subzistă în ciuda oricăror "intemperii". Democraţia este mai degrabă un fel de "fiinţă vie" care are nevoie de condiţii favorabile pentru a exista şi a se dezvolta. Are nevoie de "hrană", de afirmarea fără nici un fel de oprelişti a drepturilor şi valorilor fundamentale ale libertăţii umane, are nevoie de participare şi implicare socială, de condiţii pentru îmbogăţirea spirituală a cetăţenilor şi a societăţii în ansamblu, de soluţii pentru creşterea avuţiei sociale în toate sensurile, de la bunurile materiale, la resursele pentru investiţii şi de la valenţele educaţional-profesionale ale capitalului uman, la resursa socială de sănătate şi dezvoltare optimă socio-bio-psihologică. Dacă nu, se ofileşte şi în cele din urmă moare. Democraţia nu se dezvoltă şi nici nu supravieţuieşte prea mult timp în societăţile de subdezvoltare, în sărăcie perpetuată de la o generaţie la alta, în nevoi şi precarităţi de nedepăşit, în care se zbat cei mai mulţi dintre oameni, pe toată durata vieţii lor. România şi societatea ei sunt deja în vecinătate pragului de jos, de la care căderea în soluţii de guvernare de tip autocratic devine "naturală", iar efortul de evadare spre vîrful scalei, spre regimuri democratice, ţine mai degrabă de utopic. Un efort ce pare destinat din start eşecului, deci, nici nu mai merită făcut!!! Oricît ar putea să pară de ciudat, paradoxul este că anocraţia a salvat pînă acum România de răul cel mai mare. În lipsa unui impuls masiv, însă, capabil să inverseze cursul pe care ne-am angajat deja, ca societate, democraţia în România are toate şansele să intre în cartea de istorie, în timp ce istoria reală va întoarece alte şi alte pagini tragice ale vechilor noastre soluţii autocratice şi dictatoriale, ca de obicei "justificate" de "condiţiile istorice vitrege"! O minciună care, se mai poate vedea acum, a fost menită să acopere deficitul masiv de voinţă şi aspiraţie democratică al elitelor şi pseudo elitelor care au avut în mîini guvernările din România în ultimul secol şi jumătate şi, nu mai puţin, lipsa cronică şi critică de cultură democratică a celei mai mari părţi a populaţiei României, păstrată ca o nefastă "moştenire istorică" şi în acest început de secol XXI. Doar că ea nu este deloc o moştenire, ci creaţia recentă a comportamentelor şi soluţiilor pe care le-am practicat şi pe care le practicăm în materie de cultură socială, în general, şi de cultură politică, în special. Zero barat!