ANTI-VORONIADA

Orbiţi de şabloanele care au luat, de mult, locul gîndirii, care ţin loc de politică, de presă şi chiar de realitate, privim evenimentele de peste Prut cu o doză de speranţă şi dezamăgire. Speranţa că inerţia ar putea fi, totuşi, ruptă; dezamăgirea că nu se va întîmpla aşa, nici de data aceasta.

Unii s-au grăbit să vadă în manifestaţiile de stradă şi în încleştarea dintre forţele de ordine şi protes­tatari scenariul "revoluţiei orange". Alţii au preferat clişeul "revoluţiei în direct", forţînd similarităţi inexis­tente între două momente din istoria românilor, încă despărţiţi de Prut. Ceea ce se întîmplă la Chişinău nu a vizat, vreun moment, o schimbare prin forţă a regimului politic şi deci, nu are nimic de a face cu conceptul de lovitură de stat, ori cu cel de revoluţie. Un nume trebuia, totuşi, dat bătăliei din spaţiile politice care s-au desprins din arealul sovietic. Cea dintre forţele care sprijină ruperea definitivă de "imperiul de la răsărit" şi trecerea rapidă în lumea euro-atlantică, respectiv cei care văd în relaţiile speciale cu Moscova, singura ieşire din criza care erodează masiv, atît condiţiile de trai ale omului de rînd, cît şi instituţiile, obiceiurile, comodităţile şi avantajele pe care Moscova le oferea. De la problemele identitare, cu care se confruntă, la motivaţii politice, ce ţin doar de logica puterii, acestea sunt temele care au colorat orange spectrul politic de la Kiev şi ulterior de la Tbilisi. Temele sunt actuale şi la Chişinău, dar condiţiile acolo sunt radical diferite şi ele fac imposibilă o revoluţie.

Spaţiul politic al Republicii Moldova, după o scurtă perioadă "romantică", în care partidele şi liderii politici s-au jucat liberi de-a democraţia, au cochetat cu unionismul, europenismul, ori au reinventat "moldovenismul", lăsînd deoparte problemele societăţii şi ale oamenilor de rând, puterea Moscovei a preluat controlul. Înarmat cu experienţa şi filozofia politică a brejnevismului, cu tehnologia puterii însuşită la înaltele academii politice şi poliţieneşti ale URSS, cu o lungă experienţă de lucru pe teren, adică în Republica Moldova, de unde este de loc, Vladimir Voronin a fost descoperit de regimul Putin ca instrumentul ideal pentru politica de "îndiguiure" a înaintării lumii euro-atlantice spre hotarele Rusiei. De îndată ce a căpătat în mîini frîele puterii, legitimat de votul majoritar şi simţind tare în pupa corabiei sale vîntul favorabil de la răsărit, Voronin s-a dezbărat de toate complexele, temerile şi ezitările care-l făcuseră invizibil în primii ani de existenţă ai Republicii Moldova. A devenit omul de mînă forte care comandă loialităţi, care împarte func­ţii şi averi, pentru a-şi menţine func­ţia şi a-şi spori propria avere personală; cinic şi duplicitar în relaţia cu Europa, loial şi sincer, în cea cu Mos­cova.

Regimul politic instaurat la Chişinău, o dată cu mandatele Voronin, nu mai are nimic de-a face cu conceptele şi speranţele care au fundamentat Constituţia prin care s-a întemeiat Republica Moldova. De altfel, Voronin a făcut un punct simbolic al guvernării sale, din modificarea acelui act întemeietor, care, între altele, recunoştea limba română ca limbă oficială şi împrumuta de la România simbolul tricolor al statalităţii. Şi dincolo de simbolistică, guvernările Voronin au avut obiective cît se poate de precise: menţinerea R. Moldova în afara oricărei traiectorii care ar fi avut ca punct de finalizare integrarea euro-atlantică şi satisfacerea tuturor cerinţelor venite de la Moscova, menite să realizeze obiectivele zonale ale acesteia. Cel mai bine se vede acest lucru în modul în care Voronin a gestionat problema relaţiilor cu UE, în manevrele prin care a blocat orice viitor al relaţiilor cu NATO, dar mai ales în problema Transnistriei. El este cel care a recunoscut regimul de la Tiraspol, angajînd negocieri internaţionale "între părţi egale", după scenariul scris la Moscova; el este cel care nu a opus niciun fel de rezistenţă soluţiilor Kozak, fabricate în aceleaşi laboratoare de la răsărit; el este cel care a dezvoltat încet, dar sigur, o relaţie stabilă de adversitate şi inamiciţie cu România. Pe plan intern, s-a asigurat că "maşinăria democratică" este ţinută în vitrină, partidele şi personalităţile opoziţiei au căpătat un fel de ţarc politic în care să se manifeste, pentru a putea încasa beneficiile legitimării prin alegeri. Planul a fost realizat fără fisură, iar Republica Moldova a devenit un eşec al integrării europene, dar un succes deplin al politicii de "recuperare a spaţiului vital", promovată de Moscova. Sistemul politic şi de guvernare de la Chişinău a devenit o colivie bine oţelită pentru societate, iar cheia singurei portiţe existente se află ascunsă în chimirul lui Voronin.

Tinerii care au ieşit pe străzile Chişinăului nu au purtat un mesaj politic, ci unul general uman: cel al disperării. Este disperarea unei generaţii care, atunci cînd se uită la viitorul ei, vede doar un ZID. Un zid de care ameninţă să se sfarme toate speranţele, idealurile, dorinţele legitime şi bucuriile la care darul vieţii le dă dreptul. Un zid, ridicat de marele şi priceputul constructor de tem­niţe Voronin. De aceea, mişcarea lor de protest este, înainte de orice şi în esenţă, o anti-voroniadă.