În ciuda unor tentative pline de imaginaţie de a redenumi luna septembrie şi a prelungi luna august, toamna a venit. Se simte şi la temperatură, că a mai scăzut, şi la şcoli, că s-au umplut, doar la ţânţari nu prea se simte. Pe vremuri, nu începea prea bine septembrie, că şi aveau loc primele licitaţii de artă, după pauza de vară. Ca să nu mai spun că, la început, nici nu se întrerupeau licitaţiile din cauză de concedii, tot la două săptămâni se organizau. Acum am rămas în două case, de licitaţii de artă, şi una dintre ele, cea mai veche, numita Alis, a şi ţinut o vânzare.
Dacă Artmark începe anul vânzărilor cu o şedinţă de obiecte masonice, Alis a ţinut deja o licitaţie, duminică, 9 septembrie. Data de nouă a noua îmi va aminti mereu de Mircea Deac, marele istoric şi critic de artă, născut în această zi, acum 97 de ani. A scris până în ultima clipă, pe care o vedeam venind undeva, după ce aveam să îi sărbătorim un secol de viaţă. Ne-a lăsat multe de citit şi multe de amintit.
În licitaţia Alis din 9 septembrie, duminica trecută, a fost vândută o mini-colecţie Vasile Dobrian, unul dintre importanţii noştri avangardişti, angajat spre stânga încă din interbelic. Este vorba, mai exact, de trei uleiuri pe pânză, cu preţuri în jurul miei de euro, trei xilogravuri colorate, până în două mii de lei, şi o "tehnică mixtă" de 1,6 mii lei. Nici una dintre aceste oferte semnate Vasile Dobrian nu a fost adjudecată. Propus la 5,5 mii de lei, unul dintre puţinele autoportrete ale lui Traian Brădean a rămas şi el nevândut. Dintre portrete, care se vând foarte greu, autoportretele sunt aproape imposibil de dat. Constatăm asta şi cu un autoportret de Rosemblut Iosif, care are o dedicaţie pentru marele colecţionar Mişu Weinberg, şi un "Peisaj din Buşteni" nesemnat, pe spate, ce ar fi putut fi cumpărat cu 4 mii de lei. De Costin Petrescu, pictorul Ateneului, a rămas nevândut un portret de bărbat care pornea de la 3 mii de lei. Cea mai mare nevânzare a avut ca obiect o acuarelă mare, de vreun metru înălţime, despre care aflăm că o reprezintă pe mama artistului, pentru care se aşteptau 27 de mii de lei.
În schimb, acuarelele semnate de Otilia Michail Oteteleşanu, "Iisus Hristos binecuvântând", după Grigorescu, şi "Sfânta Cuvioasă Parascheva", au fost adjudecate cu 2,2 mii de lei. Autoarea a fost susţinută de Elisabeta, prima regină a României, pentru a face studii în străinătate şi a lucra pentru Casa regală. A lucrat şi cu regina Maria, dar nu la fel de călduros. După venirea comunismului a găsit loc de muncă doar la Patriarhie, unde era foarte apreciată priceperea sa în tehnica emailului. Cu drag ţin să amintesc că pictoriţa Măriuca Oteteleşanu este nepoata sa, care îi continuă destinul dedicat artei. O altă acuarelă, de Adam Bălţatu de această dată, cu o secvenţă din portul Tulcea, a fost vândută cu 3,4 mii de lei.
Pe Wanda Sachelarie Vladimirescu mi-o amintesc foarte bine. Extrem de fragilă, dar cu o foarte energică prezenţă de spirit, artista a fost prezentă la evenimentele care i-au fost dedicate când avea deja 90 de ani. În 2016 trebuia să îi serbăm un secol de viaţă dar, cum ea a murit cu 8 ani înainte, nimeni nu şi-a mai amintit de artistă şi de centenarul său.
Alexandru Istrati, împreună cu soţia sa, Natalia Dumitrescu, sunt moştenitorii testamentari ai lui Brâncuşi. I-au fost alături în ultimii ani de viaţă şi îi sunt alături în eternitate, înmormântându-se în aceeaşi groapă cu marele sculptor, inclusiv cu mama lui Istrati, soacra Nataliei. O compoziţie de atelier de Alexandru Istrati, cu un "Nud şezând" pe spate, a fost vândută cu 3,6 mii de euro. Şi un peisaj de Rudolf Schweitzer-Cumpăna a fost vândut cu 4,6 mii de lei.
Foarte interesantă este apariţia unei secţiuni noi în oferta casei de licitaţii de artă Alis, numită Contemporani. Propune creaţii ale artiştilor români aflaţi încă în viaţă. Din 12 picturi, o vază şi o sculptură, au fost vândute trei picturi şi vaza, altfel destul de banală. Petre Velicu este un artist cunoscut mai ales după ce s-a stabilit în Franţa. La Alis, în secţiunea contemporanilor, s-a vândut o pictură pe pânză, cu 2,3 mii de lei, iar un desen din 1988 a rămas nevândut, propunerea fiind de o mie de lei. S-a mai dat, cu 5 mii de lei, un dublu autoportret al decanului de vârstă al artiştilor români, ieşeanul Dan Hatmanu.
Printre loturile neadjudecate, care, de fapt, nu au primit nicio ofertă, se află şi o "Natură statică cu fazan" care ne aminteşte că pitorescul Serghei Niculescu-Mizil este, la bază, pictor, adică absolventul acestei secţii la Institutul dinainte de '89. Dacă nici la el nu s-a găsit cineva să dea 18 milioane vechi pe creaţia sa 50x65, atunci nu am mari speranţe pentru sezonul ce vine. Semnalam, până în prezent, o reducere semnificativă a puterii de cumpărare, dar acum s-ar putea să asistăm la un dezinteres amplu faţă de oferta plastică, cel puţin în forma sa clasică. Până acum, cererea nu acoperea în totalitate sau majoritar oferta caselor de licitaţii. Loturile sunt bune şi ieftine, dar restrângerea numărului celor interesaţi de achiziţii de artă le-a lăsat pe multe descoperite, neonorate. Arta se cumpără pentru suflet sau pentru investiţii şi ambele domenii au avut de suferit. Arta s-a manifestat destul de timid ca domeniu de investiţie, deşi s-au făcut eforturi serioase, iar sufletul este primul lăsat de-o parte când lipsesc banii. O perioadă mai lungă de ignorare a necesităţilor estetice ne degradează şi - ptiu, drace! - ne învaţă că se poate şi fără artă sau cultură. O astfel de pierdere este greu de recuperat şi numai educaţia nu mai este suficientă.
În cei zece ani trecuţi de la explozia crizei economice în America, am asistat la evoluţii foarte interesante ale pieţei internaţionale de artă, în totală contradicţie cu ce se întâmplă la noi. Piaţa internaţională a cunoscut un recul destul de însemnat, dar care a fost urmat de un avânt de record. Mai întâi s-au redus marile cote, preţurile revenind cu picioarele pe pământ, după cum scriam atunci, rămânând înalte şi bine făcute. Numărul milioanelor s-a redus, dar milionul de dolari a rămas unitatea de măsură. Numărul milioanelor s-a redus pe persoană, dar a crescut pe ansamblul pieţelor. Pe de altă parte, punctual, recordurile individuale au fost doborâte şi Brâncuşi însuşi se află într-o astfel de situaţie. Ca să nu mai vorbim de Adrian Ghenie, milionarul nostru necesar. Era necesară apariţia sa pentru că artiştii contemporani au devenit obişnuiţi ai marilor preţuri, iar noi nu aveam pe nimeni în această ligă. Şi nici nu puteam avea, de vreme ce piaţa de acasă adună în ani mulţi şi pe ansamblu cât s-a plătit, uneori, pe o pictură de Adrian Ghenie. Iar meritul pentru aceste reuşite îi aparţine integral, nu şi banii, Şi, sincer să fiu, mi-e dor de o vânzare în care Adrian Ghenie să-şi confirme nivelul de preţ, dacă nu trei, măcar un milion, dacă nu un milion, măcar câteva sute de mii, dar sub asta nu mai cobor, că ar însemna să revenim la primii lui paşi, timizi, deşi pentru români cele câteva zeci sau suta de mii de lire sterline erau un vis cu ochii larg deschişi.