ATENŢIE MAXIMĂ LA PROPUNERILE VIITOARE ALE COMISIEI EUROPENE! Europenii cei răi şi "coloniile" din Est

"Rusia trebuie tratată cu decenţă", a decretat vinerea trecută, fix în timpul unei vizite în Germania, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, iar Statele Unite ale Americii nu trebuie lăsate "să dicteze" politica Uniunii Europene pe direcţia Moscovei. Oare în numele cui a vorbit acest domn? A vorbit în numele întregii Uniunii sau doar pentru acele state europene care au interese concrete pe relaţia cu Federaţia Rusă?

Este evident faptul că, de ceva vreme, în familia europeană s-au înteţit certurile între rudele din Vest şi cele din Centru-Est. Se ţipă pe chestiuni serioase - problema refugiaţilor, raportarea la Rusia, aprovizionarea cu gaze naturale şi conductele aferente, conflictul din Ucraina -, dar frecvent din motive meschine, care ţin de împărţirea averii. Până la chestiunea cotelor obligatorii de imigranţi, Comisia Europeană a părut că face pe mediatorul şi încearcă să rezolve problemele de familie într-un mod "relativ transparent", în pofida izului sordid, emanat din axioma politică pe care Jean-Claude Juncker a debitat-o nonşalant, acum patru ani, declarând că "atunci când lucrurile devin serioase, trebuie să minţi".

Germania şi Franţa, ţări cu tradiţie în muzică, vor să dirijeze în continuare corul european, pentru central şi est europeni să scrie partitura, iar pentru restul vesticilor să dea discret tonul. În sociologie, ceea ce vor să prevină aceste două state se numeşte "dispersia autorităţii" şi apare la formarea grupurilor numeroase sau a mulţimilor - inerent, creşterea numărului de membri al Uniunii Europene a fost însoţită de riscul ca noii veniţi să conteste, la un moment dat, autoritatea politică şi interesele economice ale "părinţilor fondatori". Cuplul germano-francez, secondat de rudele sale apropiate istoric, crede sincer că reprezintă UE într-o măsură mai mare decât fostele state comuniste care li s-au alăturat mai târziu.

Dacă Jean-Claude Juncker şi-ar îndeplini cu onestitate mandatul de preşedinte al CE, ar trebui să le ceară decenţă membrilor vestici ai Uniunii, în relaţia intracomunitară cu membrii estici, nicidecum pentru Rusia. În plus, este evident acum că mărul discordiei este şi relaţionarea cu SUA, pe care statele central şi est europene o consideră o alianţă vitală, în timp ce pentru "greii" din Vestul Europei a ajuns să fie sâcâitoare şi contrară intereselor proprii.

Este elocvent exemplul vânzării ratate a celor două nave de luptă "Mistral": Franţa era gata să le livreze, deşi intrarea lor în dotarea marinei militare ruse i-ar fi permis Rusiei să dea şah în Marea Neagră tuturor statelor membre ale NATO riverane, începând cu Turcia, care are cea mai mare şi modernă flotă militară din regiune. SUA a impus anularea tranzacţiei iniţiale, dar tot SUA a recomandat ulterior un client alternativ - Egiptul, asupra căruia are un resort esenţial: Forţele Armate egiptene sunt finanţate din bugetul federal american cu peste un miliard de dolari anual.

Şi pe partea economică, conduita statelor vestice în raport cu cele central-estice este indecentă şi se regăseşte în argumentaţia făcută de economistul sud-coreean Ha-Joon Chang în best-seller-ul său, "Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb şi istoria secretă a capitalismului". Statele puternic dezvoltate economic acţionează pentru a-şi conserva avantajele acumulate în timp, prin jonglarea cu instrumente precum drepturi de proprietate şi tarife protecţioniste. Istoria lor abundă de intervenţii guvernamentale, însă aceleaşi state pledează acum cu fervoare pentru liberul schimb în comerţul internaţional. În mod particular, UE s-a erijat în postura de campion al protecţiei mediului la nivel global, context în care politicile aferente pot fi înţelese ca făcând parte din repertoriul de mijloace prin care statele vestice îşi conservă avansul faţă de restul lumii, inclusiv membrii estici ai Uniunii.

Un exemplu de protecţionism derivat din politici de protecţie a mediului a fost strecurat în prevederile Directivei 2009/128/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, de "stabilire a unui cadru de acţiune comunitară în vederea utilizării durabile a pesticidelor", care a inclus măsura interzicerii pulverizării aeriene a acestor substanţe chimice. Respectiva directivă europeană a fost transpusă în legislaţia autohtonă prin OUG nr. 34/2012, care a avut ca efect limitarea drastică, la câteva situaţii de excepţie, a utilizării aviaţiei utilitare în agricultură.

Există destule argumente care pot susţine ipoteza conform căreia această directivă a fost dimensionată pe specificul agriculturii vestice şi a ignorat situaţia din Europa Centrală şi de Est, regiune care este mai mult dependentă economic şi social de acest domeniu decât Europa de Vest - prin ponderea mai mare de populaţie ocupată în agricultură şi prin impactul sporit al domeniului asupra PIB-ului naţional.

În Uniunea Europeană, nu există producători semnificativi de aparate de zbor utilizabile în agricultură. Doar Polonia a avut tradiţie în fabricarea de astfel de avioane, cele mai de succes modele fiind M18 Dromader şi PZL-106 Kruk. Primul este produs în continuare la fabrica din localitatea Mielec, patronată acum de companiile americane Sikorsky Aircraft Corporation şi United Technologies Corporation. Al doilea a fost produs la o fabrică de lângă Varşovia, în prezent aparţinând EADS; teoretic, se află încă în producţie, în două variante modificate, dar nu se mai regăseşte în oferta curentă a companiei europene. În ce priveşte elicopterele, singurul producător prezent pe nişa aviaţiei utilitare este Airbus Helicopters, dar agricultura este un segment marginal de piaţă pentru compania "europeano-franceză".

În schimb, piaţa la nivel mondial este dominată de producătorii de aparate de zbor din SUA şi cei din fostul spaţiul sovietic. Mai ales în zona centrală şi estică a UE, aviaţia utilitară însemna cu precădere aeronave de producţie rusească (elicopterul Kamov Ka-26), ucraineană (avionul Antonov An-2) şi poloneză. De altfel, traiectoriile divergente pe care au evoluat cele două fabrici din Polonia ilustrează perfect "împărţirea apelor" pe aria de confluenţă între aviaţie şi agricultură: cea deţinută de companii din SUA încă produce, iar cea deţinută de EADS nu mai vinde.

Pe de altă parte, producţia europeană de utilaje agricole se concentrează în Germania (27%), Italia (17%) şi Franţa (14%), reprezentând circa o treime din piaţa mondială. În mod particular, Germania este lider de producţie pentru utilajele de pulverizare, fiind urmată de Italia. Aplicarea directivei 2009/128/EC a avut ca efect crearea unei mari zone de piaţă pentru utilajele de stropit la sol şi, concomitent, punerea la pământ a aviaţiei utilitare din Europa Centrală şi de Est. În Europa de Vest, impactul noii legislaţii a fost nesemnificativ, deoarece acolo suprafaţa medie a exploataţiilor agricole este de circa 400 hectare şi predomină fermele familiale, rareori fiind utilizate aeronavele pentru lucrări de stropit.

În România, aviaţia utilitară însemna ce rămăsese din flota moştenită din perioada comunistă, la care s-au adăugat aeronavele achiziţionate de operatorii privaţi, prin investiţii realizate pe cont propriu. Existenţa acestei baze tehnice se traducea printr-o economie la bugetul producătorilor agricoli, în special a celor importanţi din domeniul cerealier, care erau degrevaţi de astfel de investiţii şi pentru care varianta pulverizării aeriene era avantajoasă, fiind mult mai rapidă şi cu atât mai ieftină cu cât suprafaţa de teren era mai mare, prin comparaţie cu alternativa utilizării tractoarelor dotate cu instalaţii de stropit.

Odată aplicate, Directiva 2009/128/CE, respectiv OUG 34/2012 au indus necesitatea ca fermierii central şi est europeni să realizeze investiţii în utilaje de pulverizare la sol, fie din resurse financiare proprii, fie accesând fonduri europene, în cazul cărora, desigur, produsul achiziţionat trebuie să provină din UE, adică preponderent din Germania, Italia şi Franţa. Pe segmentul echipamentelor destinate agriculturii, cele trei state au un circuit de producţie industrială în mare măsură integrat, căci aproape fără excepţie, respectivele utilaje încorporează componente realizate de firme germane, italiene şi franceze, aflate în diverse formate de colaborare.

Dezideratul ecologic invocat de Directiva 2009/128/CE a fost ratat din start, dat fiind că legiuitorul european a simţit nevoia să intervină radical asupra mijloacelor de pulverizare şi mai puţin asupra substanţelor chimice în sine. Lista actuală de pesticide aprobate la nivelul UE este plină de substanţe chimice cu grad foarte ridicat de toxicitate, care, indiferent de modul în care sunt pulverizate, tot în sol ajung, iar de acolo în produsele agricole. De exemplu, al treilea pesticid aprobat este Lambda-cyhalothrin, care are timpi foarte mari de înjumătăţire: 7 zile în apă, 5 zile în plante şi 30 de zile în sol. Din perspectiva aceluiaşi deziderat, s-a ignorat şi faptul că exista oricum o diferenţă de poluare cu pesticide între Europa vestică şi cea estică, în favoarea acesteia din urmă. Istoric vorbind, în Est a început mai târziu utilizarea substanţelor chimice pentru optimizarea producţiei agricole (ca şi "bombardarea" alimentelor cu conservanţi), situaţie care astăzi constituie un avantaj ecologic, în raport cu preferinţa legitimă a consumatorului pentru legume şi fructe "curate".

Dacă sunt coroborate aceste practici legislative existente la nivelul Uniunii Europene cu declaraţiile făcute recent de lideri politici cu anvergură europeană, precum Jean-Claude Juncker, Angela Merkel sau Francois Hollande, rezultă în mod legitim o întrebare: ce diferenţă este între minciuna şi ipocrizia pulverizate de la Bruxelles peste statele membre şi "democraţia controlată" aplicată doctrinar de la Moscova? Nu a ajuns prea strident egoismul cu care anumite state din Vest privesc spre "coloniile" din Est, insistând ca acestea să rămână într-un stadiu de infantilism politic?

Oricare vor fi, propunerile viitoare ale Comisiei Europene necesită să fie examinate cu atenţie, de către fiecare stat al Uniunii, sub aspectul resorturilor reale care le animă, a finalităţii lor imediate şi ulterioare, în privinţa beneficiarilor formali şi informali ai acestora. Uniunea Europeană a ajuns în momentul nefericit în care tocmai "părinţii ei fondatori" subminează solidaritatea între membri şi legitimitatea ce derivă din ideea fundamentală de uniune a intereselor acestora. Pentru România, surprizele strategice care pot veni "pe nevăzute" dinspre Vest sunt la fel de periculoase ca acelea evidente şi recurente, venite dinspre Est.